Poeți și critici (I)

O carte de poezie precum Fii bun și când ceri un strop de apă de Kocsis Francisko dă receptorului sentimente amestecate, primul fiind de satisfacție, dacă nu chiar bucurie, că asemenea volume apar în literatura ultimilor ani, iar al doilea fiind de regret, dacă nu chiar de amărăciune, că breasla noastră critică nu mai pare capabilă a discerne aparițiile editoriale oarecare de cele literalmente importante. Dar să le iau pe rând.

Kocsis Francisko, autor maghiar de limbă română, publicând, din 1998 încoace, relativ multe volume de versuri la Editura Ardealul din Târgu-Mureș (inclusiv acesta a apărut la Ardealul), este o figură culturală importantă a comunității etnice minoritare ce completează — și, aș spune eu, îmbogățește — tabloul literar românesc. Dacă este ori ar trebui să fie un eveniment literar apariția unei cărți de poezie valoroasă și originală scrisă de un autor român de limbă română, cu atât mai mult este ori ar trebui să fie receptată ca atare o asemenea carte scrisă de un autor maghiar de limbă română și care folosește limba noastră maternă la nivelul de expresivitate al unui poet nativ român. Pentru a înțelege performanța lui Kocsis Francisko în românește este suficient să ne imaginăm un autor român care scrie în franceză, sau în germană, sau în italiană, la nivelul celor mai buni scriitori francezi, germani și italieni contemporani. Minoritarul etnic vorbește atât de bine limba majorității, încât scriind în ea o face la nivelul celor mai buni poeți români de azi. Ca și alți autori maghiari de limbă română ce au reușit o asemenea performanță, poetul — care este totodată și prozator — are o dublă identitate lingvistică, și când spun „identitate” am în vedere chiar stratul de profunzime, structura internă, fundamentul personalității literare. Fiindcă a scrie într-o anumită limbă (la un asemenea nivel) presupune o relație de profunzime cu limba respectivă, o asimilare reciprocă între gândirea poetică și expresia lingvistică. Nu e ca și cum un poliglot ce știe șase limbi și, vorba poetului, și rusește ar putea scrie la fel de profund-bine în toate șapte, întrucât competențele lingvistice nu se transferă pur și simplu în performanța literară. Cioran scria la fel de bine în românește și în franceză, dar după ce a devenit scriitor francez a renunțat să mai scrie (și chiar să mai vorbească) în română fiindcă folosirea limbii materne îi „tulbura” expresia literară franceză. Îi ruga pe vizitatorii din România să nu îi vorbească în românește exact din acest motiv. Or, dacă raportul între un scriitor și limba lui de expresie literară este unul atât de profund și de intim, rezultă că minoritarul etnic scrie în limba majorității nu din obligație, din constrângere, ci fiindcă limba română îi oferă etnicului maghiar din România tot ceea ce acesta vrea să exprime prin ea. Cât de inadecvate par, prin comparație, pretențiile unor scriitori ai noștri de a fi renunțat la limba română fiindcă ea nu i-ar mai fi „încăput”…

De observat și „detaliul” că apariția volumului Fii bun și când ceri un strop de apă nu este o premieră în acest sens. Nu e prima oară când Kocsis Francisko reușește să scrie în românește o carte la nivelul celor mai buni poeți români contemporani. Din 1998, când a apărut Umbrela profetului, și până în 2021, când a fost publicat, în plină pandemie, volumul de față, este aproape un sfert de secol de poezie scrisă în limba română, cu destul de multe apariții editoriale în genul liric (dacă punem la socoteală și o antologie, zece). Cartea din 2021 se înscrie deci, ca să-l citez pe Eugen Negici, într-o „sistematică” a liricii scrise de Kocsis Francisko în aproape 25 de ani de creație și publicare de poezie. Raportul de asimilare profundă cu limba română se verifică nu numai prin performanța lingvistico-literară din noul volum, ci și prin durata manifestării literare și ritmicitatea publicării. Dacă privim lucrurile puțin mai „de sus” și în perspectivă, lucrul devine și mai important. Sunt, iată, autori maghiari de limbă română care scriu excelent în română, care o fac consecvent, de aproape un sfert de secol; iar Kocsis Francisko e unul dintre ei. Pentru mine, fiindcă vreau să dau Istoriei literaturii române de la începuturi un caracter incluziv, asemenea exemple de „sistematică” a contribuției minorităților etnice la tabloul literaturii române sunt gold, sunt aur curat.

Din păcate, veștile bune se încheie aici… Dacă poetul maghiar de limbă română și-a făcut, așa zicând, treaba, scriind un volum absolut remarcabil de poezie în românește, putem spune, cu mâna pe inimă, că receptarea critică a unei asemenea cărți a fost la înălțimea evenimentului literar? A fost oare această carte, în trei ani câți s-au scurs de la apariția ei, la data acestei cronici, receptată ca un eveniment literar de către breasla critică? Da, trebuie spus că, din fericire, s-a scris despre o asemenea carte în revistele din Ardeal ca „Vatra” sau „Apostrof” ori pe blogul lui Liviu Antonesei, el însuși un poet important din generația 80. Totuși, unde sunt criticii noștri, din toate generațiile, care ar fi trebuit să citească un asemenea volum și să scrie despre el, să-l analizeze, să-l interpreteze?

Mă întreb, cu legitimă îngrijorare: cu ce se ocupă criticii literari români atunci când autorii maghiari de limbă română publică asemenea cărți? Cum se justifică asimetria între nivelul literar al cărților apărute (chiar și la edituri mai mici, fără difuzare, precum Ardealul din Târgu-Mureș) și raritatea cronicilor de întâmpinare dedicate lor? Cărțile acestea, și altele, se impun oare de la sine, neavând nevoie de cronici și studii critice dedicate lor? Dacă este așa, „vestea” se dovedește și mai întristătoare pentru critica literară profesionistă. Ar rezulta, hélas!, că nu este nevoie de ea, de noi, criticii, pentru ca operele literare să devină semnificative socio-cultural. Dacă oficiul acesta critic nu este exercitat, o perioadă de timp, ne-exercitarea devine din excepție, regulă; iar literatura se va obișnui cu regula absenței criticii literare și, în cele din urmă, se va dispensa de ea. Receptarea modestă a unei asemenea cărți de poezie nu este deci caracterizantă pentru ea, nu e despre ea, ci pentru și despre noi. Absența criticilor din propriul oficiu critic — dacă va continua — nu va avea efecte asupra unei asemenea creații literare, fiindcă scriitorii de vocație vor continua să scrie. Absența va avea efecte asupra „absenților”, iar criticii eclipsați din cadrul profesiei lor vor avea parte de ceea ce ei înșiși au ales. Să nu uităm că literatură fără critică literară poate exista (ca dovadă și această carte de cel mai bun nivel, cu doar câteva cronici); însă critică literară fără literatură e un non-sens. Scriitorul este esențial, nu criticul literar; iar rolul criticului derivă din modul în care el citește, analizează, interpretează și evaluează opera scriitorului.

Poate că mulți dintre criticii noștri literari vor fi având treburi mai importante decât aceea de a citi cărțile scriitorilor români și a scrie despre ele cronici și studii. Totuși, măcar din nostalgie pentru termenul „literar” din sintagma „critic literar”, cred că n-ar fi chiar o idee rea să ne suflecăm mânecile și să trecem la masa noastră de lucru.

_________

Kocsis Francisko, Fii bun și când ceri un strop de apă, Editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2021, 102 p.