Poeta și pickhammer-ul

La un spectacol de teatru pus în scenă de Andrei Șerban, actorii îi întâmpinau pe spectatori la intrarea în sală, îi apucau de mâneci și îi conduceau cu forța la alte locuri decât cele menționate pe bilete. Intenția era de a-i smulge din confortul obișnuințelor lor și de a-i face mai receptivi la spectacol.

Într-un mod similar procedează Anca Mizumschi în volumul de versuri În moalele cerului (în treacăt fie spus, a devenit mecanic-previzibilă această construire a titlurilor pe câte un joc de cuvinte, după Anca lui Noe și Versouri.) Ea își bruschează cititorii, ca și cum ar vrea să-i trezească. Nu dispune, pentru cucerirea lor, de un flaut fermecat, ci de un pickhammer.

Aproape fiecare poem începe cu versuri de o expresivitate violentă. Iată ca exemplu poemul Comerțul cu răni:

„Singurul lucru pe care îl aveam erau rănile./ Stăteau agățate de noi ca niște globuri de Crăciun strălucitoare/ pe dinafară și de câte ori răsărea soarele le puneam în lumină/ să le vadă și ceilalți.”

Din nefericire, după acest prim șoc, urmează o argumentație poetică verbioasă sau, dimpotrivă, eliptică și ininteligibilă. Este ca și cum poeta însăși ar fi amețită de forța loviturii de la început și n-ar mai găsi o continuare.

Poemul din care am citat se dezvoltă dezamăgitor prin adăugarea de noi și noi precizări la metafora inițială, ceea ce distruge caracterul fulgurant al metaforei și o transformă într-o alegorie tărăgănată și plictisitoare (așa cum se întâmplă în poeziile mai puțin inspirate ale lui Marin Sorescu):

„Fiecare casă avea rana ei principală/ și o mulțime de răni mai mici, pe care urcai ca pe niște scărițe/ atunci când voiai să ajungi la alte generații. Era simplu,/ în fiecare duminică dimineața mergeam la biserică și apoi la târg/ unde încercam să ne punem în valoare. Rănile din sud/ se întâlneau cu cele din est și oricine avea ceva de oferit și ceva de vândut.” etc.

Iată și alte exemple. Poemul La rând începe spectaculos cu propoziția. „Lumina se aducea în vagoane de marfă.” (mai clar ar fi fost cu vagoane de marfă, ca să nu se înțeleagă că vagoanele erau destinația luminii și nu un mijloc de transport). Apoi, textul se diluează prin descrierea inutilă a cozilor care se formau în gări și trecerea la o reprezentare sofisticată a distribuirii luminii ca o împărțire a amintirii luminii etc. „Nimeni nu mai știa unde a fost prima gară”, declamă în cele din urmă poeta, dramatic, făcându-ne să ne întrebăm de ce ar fi trebuit să se știe unde a fost prima gară.

Schema poemului Sărbători de familie este aproximativ aceeași. Întâi, două versuri care impresionează puternic:

„La fiecare sărbătoare bunicii făceau întâi o groapă în pământ/ unde încăpeam toți ca într-un uter, un fel de autobuz de familie.”

Era bine dacă autoarea se decidea: uter sau autobuz de familie, ca să nu deruteze. Dar, oricum, versurile au ecou în conștiința noastră. Ceea ce urmează strică însă totul prin verbiaj și prolixitate:

„Mergeam la toate petrecerile, nimeni nu era cu adevărat singur,/ până când anul morții a dispărut, și nimeni nu a mai ciocnit cu nimeni,/ nimeni nu s-a mai întâlnit cu adevărat” etc.

Un ultim exemplu. Poemul Mariana începe cu versuri de o stranie originalitate:

„Tot ce va rămâne din mine va fi o pulbere fină de oase/ așezată pe mobilă ca un praf, în care vei scrie cu degetul/ te-am iubit, mariano”.

Restul putea să lipsească:

„…gândindu-te/ cum să transformi imaginea asta/ într-o sirenă tatuată pe braț/ goală pușcă sub tricoul tău și adormită” etc.

Nicio poezie din carte nu este integral bine scrisă. Tot ce are de spus poeta spune pe nerăsuflate în primele versuri, apoi, epuizată, compune fraze nerelevante, dintr-un fel de conștiinciozitate formală, ca să nu rămână poezia prea scurtă.        

Acest neprofesionalism este, probabil, prețul plătit de Anca Mizumschi pentru infidelitatea ei față de literatură, pe care a abandonat-o de câteva ori de-a lungul vieții în favoarea unor activități mai puțin eterice. Regret că s-a întâmplat așa pentru că am remarcat-o încă de pe vremea când era elevă de liceu (la începutul anilor ’80) și i-am publicat (proză!) în SLAST. Mizam pe talentul ei, care era evident. Ceva din vestigiile acestui talent, necultivat și neexersat, le regăsim în volumul În moalele cerului. Pe linia Mariana Marin, Angela Marinescu, Marta Petreu, Anca Mizumschi scrie (încearcă să scrie) o poezie gravă, rechizitorială, care nu îl încântă pe cititor, ci îl bruschează pentru a-l face să se trezească dintr-o presupusă somnolență.

Anca Mizumschi, În moalele cerului, Timișoara, Ed. Brumar, 2012 (ilustrație copertă: Florin Stoiciu). 68 pag.

(Text apărut în România literară nr. 28/ 2015)