Poet și preot

Aurel Hancu, profesor de română și preot greco-catolic la Târnăveni, s-a făcut remarcat printr-o carte consacrată lui Ioan Alexandru. Era prima dată când autorul „imnelor” avea ca exeget un cunoscător nu numai de literatură, ci și de teologie.

Dar Aurel Hancu este el însuși poet, un poet original, nealiniat la moda poetică de azi. O deznădăjduită bucurie de a trăi îi caracterizează scrisul.

Până și moartea capătă, în viziunea sa, sensul luminos al unei întoarceri acasă:

„Și vine vremea când vom fi acasă −/ din orice seminție ne vom trage,/ vom locui cu toți aceeași Casă/ și vom slăvi de-a pururi doar un Rege.// Nu-i nicăieri mai bine ca acasă.// Nu-i nicăieri mai bine ca Acasă.” (Acasă)

Scriind o dată „acasă” și o dată „Acasă”, autorul face într-un mod simplu și ingenios trecerea de la un sentiment laic la unul religios. Este o transfigurare a ideii de moarte de genul celei din Miorița.

Aurel Hancu rămâne preot în timp ce scrie poezie. Nu joacă două roluri, de sacerdot și de poet. Această atitudine creează o problemă irezolvabilă de teorie literară. Te poți întreba, în timpul lecturii: al cui slujitor este autorul, al cititorului sau al lui Dumnezeu?

Cititorul se simte în plus în unele momente, ca și cum ar pătrunde în intimitatea cuiva care se roagă. Se află în situația lui Ștefan cel Mare (din poezia lui Dimitrie Bolintineanu), care, aflat la ușa lui Daniil Sihastru, îl aude pe acesta spunând, neintimidat de venirea domnitorului: „Să aștepte-afară, sunt în rugăciune!”

În multe poezii din carte totul se petrece numai între poet și Dumnezeu. Prezența oricui altcuiva ar fi inoportună. Iată un exemplu:

„Cu cine aș putea vorbi, cu cine,/ și cui să-i spun că-s istovit de drum?/ La tine, Doamne, vin, numai la tine. /…/ Nu spun să iei povara de la mine…/ și, chiar de-i greu , nu spun că nu mai pot…/ Precum cu toți te-au părăsit pe tine,/ așa cu toți m-au părăsit, de tot!” (Cu cine aș putea vorbi, cu cine?)

Pe de altă parte, această ignorare a cititorului este un fel de garanție a autenticității emoției. Ea dovedește că autorul nu pozează pentru public, că nu cochetează, că are un scop mai înalt decât să fie aplaudat.

Poeziile de inspirație nereligioasă se disting și ele printr-o evlavie greu de găsit la alți autori. În timp ce mulți poeți de azi sunt brutal-nonconformiști și cinici, Aurel Hancu evocă nostalgic, cu un tremur al vocii, copilăria petrecută la țară, casa părintească, pe linia Octavian Goga – Ioan Alexandru – Grigore Vieru:

„Mi-e dor de casa noastră, în care vom apune,/ și renăscuți de-a pururi în ea noi vom rămâne.// Mi-e dor de iarba deasă, de mâna delicată,/ de frunza care pică, de ce era odată.// Mi-e dor de apa blândă, popasul de la cruce,/ de sunetul de toacă, de leagănul cel dulce…” (Alean)

Cartea este plină de asemenea „amintiri din copilărie” duioase, care au, fără îndoială, rezonanță în conștiința celor născuți la țară (sau măcar a celor care și-au petrecut la țară vacanțele). Autorul nu alunecă însă la nesfârșit în reverii. El are o luciditate care generează o reprezentare dramatică a ceea ce a ajuns satul românesc în vremea noastră. Din punctul meu de vedere, poezia cea mai impresionantă din carte este aceea intitulată Unde-i satul de demult? Versurile scurte, unele repetate tânguitor, o fac să semene cu o jelanie:

„Aud că-n satul meu/ puține suflete mai sunt/ în satul meu…/ Nici școală nu-i/ și nici cămin./ Nu-i nici biserică,/ nimica nu-i/ nimica nu-i/ în satul meu.// Și casa-n care m-am născut/ nici ea nu este, nu-i…/ și alta s-a ivit în locul ei/ și nici aceasta nu-i…/ în satul meu.// Niște pereți surpați/ din lemne și pământ/ se pare că mai sunt,/ se pare că mai sunt/ în satul meu.”

Poezia lui Aurel Hancu nu epatează, dar are ecou în conștiința cititorilor. Nu întâmplător au remarcat-o și și-au exprimat prețuirea față de ea oameni aleși, buni cunoscători de poezie, ca Ioan Alexandru, Al. Cistelecan sau Iulian Boldea. Ioan Alexandru a văzut un simbol în faptul că Aurel Hancu s-a născut la Subpădure, în apropiere de Târnăveni:

„Acolo, Subpădurea Târnăvenilor, pe când se juca pe colină cu un prunc, a fost ridicat Nichifor Crainic pe drumul Crucii neamului nostru; acolo, Subpădure, de atunci crește sufletul altui poet și slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu: fratele nostru de curaj și credință, omul albit de griji și bucurii duhovnicești înainte de vreme, Aurel Hancu.”

Aurel Hancu, Acasă, versuri, Brăila, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, 2016. 188 pag.

Text apărut în România literară nr.1/ 2017