Matei Vișniec a rămas definitiv în Franța în 1987, la 31 de ani. Era încă de atunci un poet apreciat și cunoscut. Se vorbea, mai mult în șoaptă, și despre piesele lui de teatru, care aveau succes la regizori, dar nu și la autoritățile comuniste.
Din momentul în care s-a stabilit la Paris, Matei Vişniec a lăsat pe planul doi poezia, care n-avea șanse să cucerească publicul francez, și s-a lăsat condus de deviza totul pentru teatru, totul pentru victorie. A fost o angajare totală − o angajare însă în stilul său, fără emfază, fără declaraţii zgomotoase, fără lamentaţii. Iar rezultatele n-au întârziat să apară. Dramaturgul român a devenit furnizorul de texte a numeroase teatre din Europa de Vest. Dosarul de presă al succeselor lui ca om de teatru cuprinde în prezent multe sute de pagini. Avem în el, putem spune, un succesor al lui Eugen Ionescu, cunoscut în spațiul culturii europene ca și creatorul teatrului absurdului.
Și totuși, Matei Vișniec rămâne înainte de toate un poet. Poemele din volumele publicate în România înainte de expatriere – La noapte va ninge, Orașul cu un singur locuitor și Înțeleptul la ora de ceai au un secret al lor, indefinibil şi indescifrabil. Lectura lor, deloc dificilă, seamănă cu o joacă. Cititorul parcurge surâzător vers după vers şi înţelege perfect fiecare enunţ − numai că de la un moment dat, fără un motiv inteligibil, începe să simtă o adiere de stranietate. La sfârşit, totul i se pare deopotrivă clar şi neliniştitor, ca un roman de Kafka. Sau ca un tablou de Salvador Dali.
Iată, ca exemplu, poemul Corabia. Poetul povesteşte că se afla cândva pe o corabie, împreună cu alţi pasageri, şi că ambarcaţiunea se scufunda lent în adâncul mării. Oamenii de pe punte, resemnaţi, îşi strângeau mâinile unii altora, în semn de adio şi îşi aşteptau sfârşitul, dar vasul se scufunda atât de încet, încât după zece zile ei încă erau în viaţă şi se priveau consternaţi. Îşi spuneau că, probabil, o corabie nu se poate scufunda decât foarte încet, se pregăteau din nou pentru moarte, dar după un timp iar constatau că naufragiul nu s-a produs complet. Şi aşa mai departe. Este o poveste simplă − ca dovadă, se poate repovesti − şi totuşi misterioasă, plină de un fel de tristeţe cosmică (şi comică). Poate că secretul constă tocmai în simplitatea ei: decupată din fluxul vieţii şi aşezată în rama literaturii, orice întâmplare devine infinit interogativă. Sau poate că poemul are ecou în conştiinţa cititorului fiindcă a reuşit să înregistreze o anumită stare de spirit a omului obosit de la sfârşitul secolului douăzeci. Sau − în fine − poate că efectul estetic atât de original se datorează comicului de situaţie care se dezvoltă în plină tragedie: oamenii de pe corabie îşi tot iau rămas bun, dar evenimentul aşteptat nu se produce, exact ca într-un cunoscut film cu Stan şi Bran în care ceremonialul despărţirii se repetă de mai multe ori, în zadar, din cauza unui automobil care, după câţiva metri de mers, se opreşte.
Multe poeme, concepute sub forma unor instantanee tragicomice, se impun, la fel, prin claritatea lor enigmatică şi printr-o graţie stilistică, specifică lui Matei Vişniec. Încă un exemplu:
„Maşina de curăţat oraşul/ m-a ajuns din urmă s-a oprit/ în spatele meu// înfricoşat mi-am scos pălăria/ mi-am şters palmele ude i-am spus/ eu nu sunt unul şi acelaşi lucru/ cu oraşul/ eu sunt cu totul altceva// dar ea mă privea curat şi lucid/ şi vibra din adâncul metalului inteligent” (Maşina de curăţat oraşul).
S-ar putea glosa foarte mult pe marginea poemelor lui Matei Vişniec, evidenţiindu-se diverse semnificaţii filosofice: riscul pierderii identităţii într-o eră în care dictează legile statisticii, dificultatea comunicării interumane, nediminuată de existenţa unor mijloace sofisticate de comunicare, tendinţa individului de-a se dedubla, nevoia de sacralitate, degradarea, într-o lume cu spirit practic, a noţiunii de sărbătoare, îndepărtarea oamenilor de bucuriile simple, deţinerea de către artist a unei puteri imense şi, în acelaşi timp, iluzorii etc. Numai că nu aceste idei, arhicunoscute, în fond, din eseistica existenţialiştilor şi a succesorilor lor, conferă valoare poemelor. Trebuie luate în considerare textele în sine, explicite şi totuşi sibilinice, fulgurante, şi totuşi greu de uitat. Poetul îşi sperie şi totodată îşi captivează cititorii cu un fel de halucinaţii lingvistice.