Palimpsest

Ce se observă cu relativă ușurință la poemele din Vizibilitate redusă, cel mai recent volum al lui Ion Cocora, este plăcerea aproape senzuală a autorului de a le fi scris. Această senzualitate devine nota caracteristică și registrul liric specific atât pentru poemele propriu-zis erotice, nu puține în sumar, cât și pentru celelalte, cu o tematică și o problematică diferite. Orice temă din cele câteva fundamentale (singurătatea, bătrânețea, moartea, imaginea obținută prin însumare a unei vieți aflate spre sfârșitul ei) și orice subiect alege poetul ce debuta în 1969 cu un volum cu un titlu sugestiv, Palimpsest, textele de acum se încarcă de bucuria voluptuoasă a scriitorului lor, de imaginile generate uneori abundent, pe o paletă bogată vizual și simbolic. Tendința de a „literaturiza” lucrurile și faptele, adică, la Cocora, de a da extensia în artă, subtextul și simbolistica fiecărei secvențe de real, se manifestă împreună cu una aparent contrară, aceea de a regăsi palpitul existențial al experiențelor livrești și culturale, de a „stoarce” viața din ele; și nu biografiile altora, ci pe a lui însuși.

În felul acesta, poetul din Vizibilitate redusă, proiectat ca personaj central și ca o voce puternică, neezitantă în textele lirice scrise la persoana I, este totodată un artist „realist” și unul suprarealist, un hedonist lucid și un autor care se confruntă aproape mereu, pe lângă problemele fundamentale, cu aceea și ea importantă a retoricii lirice. Prin controlul riguros al versurilor și prin exploatarea resurselor de expresivitate, textul riscă să fie prea bine exprimat de propria compoziție. Astfel că, în mai multe rânduri, putem vedea cum poetul se străduiește să-și „știrbească” propriul know-how, să frângă gâtul retoricilor utilizate, căutând dezechilibre, dizarmonii, tensiuni irezolvabile prin versuri „frumoase”, crize mai prelungite de sens și expresie.

La acest al doilea nivel, bucuria și plăcerea autorului de a scrie poezie intră într-un fel de conflict surd cu conștiința lui critică și autocritică. Dincolo de ceea ce se întâmplă ori se proiectează într-un anumit poem, la fel de important și de interesant pentru lector este modul problematic în care autorul-personaj se raportează la propriul discurs liric, pe măsură ce îl construiește sub ochii noștri. E greu de făcut poezie în post-postmodernism, după ce toate discursurile lirice au fost deja rulate până la sațietate; iar Cocora este printre autorii noștri conștienți de această dificultate. Să vedem un poem deopotrivă intens-erotic și aproape-nostalgic, scris tot la persoana I singular, și adresat unui personaj feminin de care cel masculin este legat prin multe amintiri și, parcă, mii de fire ce le compun viața împreună. Anahoreți pe drumul pustiei este ilustrativ pentru volumul în întregul lui și întru totul caracteristic pentru felul în care Cocora înțelege și face poezia:

Îmi amintesc cu duioșie încălțămintele tale

surâsul lor complice înaintea ușii apartamentului

fusta oranj aruncată în mijlocul camerei

bluza vișinie mototolită la capătul patului

sutienul bosumflat că sânii răzvrătiți îl detestă

sfârcurile chemând la proteste anticastitate

îmi amintesc cerceii de pe noptieră

rujul de pe marginea paharului de șampanie

ceasul atârnând de o ramă de tablou

unghiile false căutându-ți-le în rănile de pe umerii mei

firele de păr rămase în peria de pieptănat din baie

chiloțeii cu franjuri și gust de caramele

pe care obișnuiai să mi-i oferi la micul dejun

alteori la masa de prânz când dorința femeilor

este mult mai intensă cum drept grăise ovidiu

în arta iubirii unde plăcerile erosului

aduc marea la picioarele soției infidele

aici se oprește cam tot ceea ce se aduce aminte

ori ceea ce nu se aduce aminte

cina iese din calcul nu vom avea timp de ea

vom fi ocupați mă avertizai să ne amintim viața

anahoreți pornind pe drumul pustiei

Amintirile în doi desfășurate aici cvasi-narativ, cu focalizarea fiecărui detaliu considerat important, fac să se re-încarce literar acea intensitate a episoadelor inițiale. Prin poetizare, prin imaginile atent construite astfel încât conturul real și realist al episoadelor date să nu se estompeze, erotica existențială, oricum intensă, capătă o nouă vibrație. Înainte de a fi niște „anahoreți pornind pe drumul pustiei”, cum promitea titlul și cum scrie în ultimul vers, cei doi îndrăgostiți, a căror poveste este spusă de unul dintre ei, își retrăiesc iar și iar momentele de intimitate, erotica inocent-nerușinată, ca în Rezervația de îngeri a lui Brumaru, experiențele a căror plăcere se prelungește cu fiecare vers. Nu doar că poezia lui Cocora literaturizează acest set de experiențe existențiale, întâmplările personale și de cuplu, dar ea le oferă o cutie de rezonanță și o coregrafie atentă de plăceri și bucurii noi, literare. Excitarea erotică se prelungește în impresia artistică, senzualitatea femeii și a bărbatului se regăsește, întreagă, în acea voluptate a scriiturii despre care vorbeam la începutul cronicii. Poezia din Vizibilitate redusă e scrisă ca un veritabil palimpsest de amintiri vechi și noi și ca o arhivă de senzații.

            Poetul senzual și hedonist, căruia „rația de cuvinte” și de imagini nu-i ajunge niciodată, precum i se întâmpla lui Voronca, își concepe textele lirice în monologuri adresate „pe orizontală”, către femeia mai tânără care-l face să-și retrăiască plenar viața toată, dar și „pe verticală”, către un Dumnezeu comprehensiv căruia îi scrie psalmi. Și în poemele de această factură, ardoarea mistică se va vedea copleșită de senzorialitatea subiectului cunoscător, ca în Spiță cu spiță, de exemplu, unde, în ultima strofă, lui Doamne-Doamne i se fac sugestii camaraderești, între ele fiind consumarea unei sticle de rom împreună și împărțirea „frățește” a unei domnișoare de companie. Poetul s-a săturat, cum Îi zice de la obraz, să fie „robul tău sub acoperire” și, în acest psalm insolit și insolent, se bate pe burtă cu Divinitatea, făcând o ultimă promisiune:

și-ți promit doamne

să-ți fiu loial și să nu mă ating de slava ta

Dar, aparte de concupiscența unui asemenea psalm deviant, este de observat și aici același efort al autorului de a evita convenționalul (în cazul de față, convenționalul pios), insolitând imagistica și expresia, contrariind așteptările cititorului comod și făcând ici și colo dulci violențe. Destule poeme din carte devin, în mod asumat, „anti-poeme”, cum scrie autorul însuși, pentru ca retorica să nu înfășoare și să nu îngusteze libertatea asociativă și expresivă a artistului. Într-o ambivalență definitorie, cele mai puternice poeme ale lui Cocora urmăresc cu obstinație și consecvență figurativă literatura, Arta – pentru a căuta, imediat apoi, îndepărtarea și eliberarea de ele. Primele versuri din Peste întrebările lumii numesc în clar riscul retoricii:

            Peste întrebările lumii

            transcendența coboară

            ca un giulgiu

            să le apere de retorică

Pentru ca, în penultimul poem din carte, Lume lume, poetul connaisseur să valorifice printr-o comparație plastică tocmai retoricile uzate care încă ne atrag:

            lume soră lume oricât de moale

            ar fi scândura care mă așteaptă

            eu nu mă satur de perversitățile tale

            asemeni unor retorici prostituate

            Vizibilitate redusă este un volum absolut remarcabil al unui poet subtil și sofisticat, fără cota critică meritată, ba chiar, se poate spune, mai degrabă sublicitat, din motive care deocamdată îmi scapă.

–

Ion Cocora, Vizibilitate redusă, poeme, Editura Palimpsest, București, 2022, 110 p.