„Optzecism” peste tot

Gellu Dorian se numără printre „optzeciștii” noștri ajunși, după mai multe decenii de la debutul editorial, în stadiul autoarelor și autorilor clasicizați. Până nu de mult, acest statut îl dețineau scriitorii din generația 60, „optzeciștii” fiind încă văzuți, din perspectiva unor confrați mai vârstnici, ca niște eterne „speranțe” ale literaturii române, autori „fără operă” sau cu cărți „ca niște lame de cuțit”. Dacă însă privim lucrurile și le cântărim cu obiectivitate trans-generaționistă, „optzeciști” precum Dorian au o operă în adevăratul sens al termenului, și chiar în mai multe genuri literare. Pe culoarul liric, autorul are chiar ritmicitate editorială: fără să țin socoteala câte volume de poezie a scos el în ultimii ani și despre câte dintre ele am scris eu cronici, pot spune cu certitudine că a scos destule. La mijloc de grafomanie versificatoare și sterilitate poetică, poetul a revenit anul trecut cu La locul meu: un volum elegant la propriu și la figurat, publicat la o editură ce are ambiția frumoasă de a scoate poezie românească și e condusă tot de un poet, și tot „optzecist”: Călin Vlasie.

Ceea ce atrage atenția în primul rând în noua carte este deplina stăpânire, de către autor, a mijloacelor de expresie și figurație. Dorian are, așa zicând, know-how poetic, evitând retorica prea manifestă, dar folosind-o subtil, construind narațiuni lirice fără să cadă în prozaism, adăugând inteligent registrului nostalgic-evocator un accent proaspăt-ironic. Deplina maturitate artistică, de mult atinsă de poeți precum cel de față, își arată roadele: poetul nu numai că are ce spune, dar o și face cu modalități ce insolitează o temă sau o reactualizare a ei. Lirica din La locul meu are substanță și totodată o finețe de multe ori cvasi-caligrafică a desenului.

Aceasta e tot o marcă a „optzecismului” nostru poetic și nu este întâmplător că o regăsim în aproape toate poemele din cele trei secțiuni ale volumului. Dacă în modernismul „șaizecist” eterogenitatea și denivelările sunt la ele acasă, unul și același volum putându-ne provoca, precum la Nichita Stănescu, reacții de admirație și respingere, în postmodernismul „optzecist” (și la Dorian, aici) un volum este construit unitar; frecvent, cărțile „optzeciștilor” se integrează într-un concept și într-o conștiință literară evoluată. Ca atare, nu talentul trebuie să fie cuvântul-cheie aici și nu el trebuie transformat într-un operator critic. Dincolo de talent, care e doar o pre-condiție, se vede modul conștient și bine lucrat al poetului de a-și compune propria lirică, într-o succesiune de ipostaze și de tablouri existențiale, viața și literatura — scrierea ei — decurgând parcă una din alta. Dorian e un observator atent al realității și al propriilor experiențe, prețioase în măsura în care ele pot lăsa urme în poezie. Ce i se pare semnificativ, notabil, poate deveni parte a poeziei, fie că e vorba de o situație, o scenă, un episod, o stare, un personaj (de obicei feminin), un sentiment. Inclusiv Covidul pătrunde în La locul meu și e firesc să fie așa, întrucât „optzeciștii” nu sunt niște evazioniști lirici abstrași din realitatea imediată, precum „șaizeciștii”, ci niște observatori cu văzul ascuțit și auzul fin, care abia așteaptă să înregistreze și să resemnifice realul. Astfel, în O păcăleală în zori, se observă cum poetul face un detur prin evocarea ceaușismului securistic și ajunge la problema stringentă și spinoasă a Covidului, dar fără lamentații, cu tot intertextul bacovian. Descriind lucruri îndeajuns de terifiante pentru ca lectorul să-și pună măcar masca, Dorian încheie ironic și ludic, parcă mulțumit de faptul că are, iată, noi teme și situații poetice: „E întâi aprilie și privesc pe fereastră cum primăvara vine/ ca-n cretacic, singură și a nimănui,// nu cred că e cineva în dreptul ferestrei, ci eu/ privind de afară în casă, așa cum făceau ochii albaștri,/ fiecare lipit de câte o ureche, când/ nu era nimic de filat, când filateliile erau pline de/ timbre cu același chip, căruia-i dădeau limbi pe spate/ pentru a-l lipi în final pe zidul clasorului de la Târgoviște,// așa pare a fi anul acesta,/ bruma și ea e doar pe florile zarzărilor, deci/ nu vom mânca zarzăre,/ pe halbele de bere, nu, bruma nu va pica nici la vară,/ ci doar în frigiderul în care stăruie plictiseala/ ca-n televizoare anunțul de interes public,// iar sub măști cerul gurii tale tună și fulgeră:/ eu nu mai ies azi din casă,/ covid e-napoi și-nainte,/ stai la doi metri distanță, iubito,/ și trage-ți fotoliul spre ușă,/ a prins rugină și clanța,/ în baie ne vom face vacanța!”. Poemul este impredictibil, ca mai toate din carte, ceea ce e încă o notă bună pentru acest autor neplictisitor. Fie că îl „îngână” pe Bacovia ori, în alte pagini, pe Eminescu sau Nichita Stănescu, fie că e sarcastic cu tinerii polemiști care vorbesc cu dispreț despre generația „expiraților”, fie că poetizează pe marginea unor experiențe, eufemistic spus, stânjenitoare (să faci o poemă cu un RMN nu e chiar ce-și dorește un scriitor de la viața lui), Dorian își urmărește mizele fără să devină repetitiv și redundant ori, cazul contrar, inventiv cu orice preț. Asocierile imagistice sunt insolite atât cât e necesar, iar simbolurile sunt folosite cu prudență, spre deosebire de producția „pe stoc” a altor autori, la care fiecare vers e făcut să ne deschidă poarta către „structura de adâncime”. Chiar și când are ca subiect transcendentul, pe Dumnezeu însuși, pe Isus și pe celelalte înalte personaje, Dorian nu se lasă dominat de propriul respect religios, ci pictează, ca în Evanghelie, un tablou viu, a doua strofă având tot o încheiere bacoviană: „Cine dă voie ca la masa noastră să stea toți,/ pe unii îi știm, pe alții o să-i aflăm,/ provocatori și discreți,/ turnători în fond în urechi ca pâlniile:// lui Pilat i se pregătește apa,/ lui Iisus, sângele,/ lui Iuda, arginții,/ lui Baraba, libertatea, onorurile,/ Mariei, lacrimile,/ Mariei Magdalena, suspinele,/ celor mulți, sărăcia și credința,/ Dumnezeu își așteaptă în cer Fiul risipitor de sine,/ Moise, dezamăgit, își aruncă tăblițele în mare,/ Petru taie cocoșul cel cântăreț/ Marcu scrie,/ Ioan scrie,/ Luca scrie,/ Pavel le scrie corintenilor că dacă dragoste nu e nimic nu e,/ și nimic nu e la masa noastră,/ paharele goale,/ inimile goale,/ doar femeia cântă barbar într-un colț al lumii”. Urmează o strofă mai modestă, în care poetul se răfuiește cu delatorii de pe Facebook, dar apoi Dorian își revine și încheie pregnant: „stau singur la o masă și număr spinii/ de pe fruntea lui Iisus,/ sângele mi se scurge pe ridurile frunții, gânduri, gânduri,/ aud,/ nu, nu te-a părăsit nimeni,/ mâine vei sta cu mine la masă,/ pământul va pluti în fața noastră,/ din el vor curge franjuri murdare din vorbele lor.”

Oriunde redeschidem acest volum excelent, după ce l-am citit, vom găsi ceva de citat. Gellu Dorian e în mod evident un poet „optzecist” care-și merită locul într-o istorie a literaturii române.

_________

Gellu Dorian, La locul meu, Editura Rocart, Băbana, jud. Argeș, 2022, 118 p.

[Cronica a apărut inițial în revista ieșeană „Scriptor”.]