O voce inconfundabilă

„Comuniştii din literatura promovată de oficialitate sunt, dar nu există. Ceilalţi beau, iubesc, se supără, se înveselesc, au păcate şi calităţi; comuniştii, nu. Sunt pozitivi, deci inexistenţi. Nu strănută, nu trăiesc, nu dorm, n-au contur, nici culoare.” Acest verdict, rostit de Monica Lovinescu, cu vocea ei inconfundabilă, la postul de radio „Europa Liberă”, a rămas ca un stigmat pentru propaganda comunistă.

Monica Lovinescu (1923-2008) a fost decenii la rând (şi anume deceniile şapte, opt şi nouă ale secolului douăzeci), prin comentariile ei de la postul de radio „Europa Liberă”, un fel de curte supremă de justiţie a literaturii române. Ori de câte ori în România cauza literaturii părea pierdută, avocaţii ei autohtoni nemaireuşind să se facă auziţi, mai exista o speranţă: verdictul pe care urma să-l dea Monica Lovinescu în cadrul faimoasei emisiuni Actualitatea culturală românească.

Transcrise de pe banda de magnetofon şi reproduse în cărţi (ciclul Unde scurte, vol. I-VI, 1990-1996), sutele de cronici literare ale Monicăi Lovinescu captivează prin ceea ce s-ar putea numi efervescenţa gândirii critice. Nu este vorba niciodată de simple consemnări, ci de reacţii.

În România, înainte de 1989, se ajunsese la o obişnuire cu absurdul şi la o blazare la fel de periculoase ca lipsa de împotrivire a celor care inhalează monoxid de carbon. Aproape nimeni nu mai tresărea indignat auzind, de exemplu, îndemnul pe care Nicolae Ceauşescu îl adresa scriitorilor de a se „adăpa” la izvorul realităţii. Întâlnind expresia într-un discurs, Monica Lovinescu se cutremură: „«A se adăpa» – alt termen-cheie. Presupune, ca la animale, contactul cu apa fără intermediul vreunui ulcior.”

Ne putem face o imagine despre primejdia pe care o reprezenta Monica Lovinescu pentru propaganda comunistă, trecând în revistă forţele mobilizate în vederea combateriii influenţei ei. Exista, aşadar, pe de o parte, o femeie care locuia la mii de kilometri depărtare de România şi care, din când în când, vorbea la un post de radio, destul de greu de prins de români, din cauza calităţii proaste a aparatelor lor de recepţie. Iar pe de altă parte existau: puternice staţii de bruiaj, securişti, reviste murdare, autori cu vocaţie de mercenari. Acest uriaş arsenal era folosit cu un fel de disperare împotriva doamnei invizibile de la Paris. Şi totuşi vocea care spunea adevărul despre soarta literaturii române continua să se facă auzită.

Fiica lui Eugen Lovinescu nu a trădat principiul „autonomiei esteticului”, cum o acuză unii, nu a opus unei acţiuni de ideologizare a literaturii o altă acţiune de ideologizare. Campania ei a avut drept mobil permanent tocmai eliberarea literaturii de orice obligaţie propagandistică.

Din cele peste 2 000 de pagini ale volumelor de Unde scurte reiese clar: Monica Lovinescu identifică şi sancţionează infiltrarea (igrasioasă) a ideologiei comuniste în textul literar, cu aceeaşi fermitate cu care toţi marii noştri critici au identificat şi sancţionat orice formă de ideologizare a literaturii. Ea deplânge nu faptul că ideologia este comunistă, ci că este ideologie şi că falsifică literatura.

Toată campania ei de susţinere a generaţiei lui Nichita Stănescu exprimă tocmai entuziasmul provocat de constatarea că literatura începe să-şi regăsească, în România, identitatea. În fond, poezia lui Nichita Stănescu însuşi este fundamental apolitică (şi, uneori, pentru cine ia în considerare circumstanţele istorice, chiar de un apolitism culpabil). Şi totuşi, Monica Lovinescu (cea acuzată mereu de politizare) îi proclamă cu promptitudine şi elan valoarea, confirmându-şi apartenenţa la tradiţia maioresciană.

Fără îndoială că valoarea comentariilor Monicăi Lovinescu a avut parte şi de o augmentare artificială, datorită rarităţii „produsului” în momentul istoric respectiv şi dificultăţii de a-l obţine. Recitind însă azi, în absenţa unui context care să le favorizeze, transcrierile de pe banda magnetică ale eroicelor intervenţii de altădată de la „Europa Liberă”, constatăm că ele pierd foarte puţin. Sunt aproape la fel de captivante ca pe vremea când le ascultam închişi în casă, pe întuneric. Se remarcă, în continuare, prin fervoare intelectuală şi inventivitate stilistică.

Ceea ce le salvează este, bineînţeles, talentul literar. Capabilă să dezvolte fraze arborescente şi să găsească jocuri de cuvinte semnificative, să recurgă la imagini greu de uitat şi să evidenţieze, cu un umor negru, absurdul unor situaţii, Monica Lovinescu se aventurează în exprimarea unor idei care altora li s-ar părea de neexprimat. Paginile ei eseistice sunt torenţiale şi polifonice, elanul intelectual asociindu-se cu sarcasmul cel mai caustic. Puţini scriitori reuşesc, prin talentul lor, să acopere un atât de întins registru al afectivităţii, de la entuziasm (eruptiv şi solemn, ca acordurile din beethoveniana Odă a bucuriei) şi până la dispreţ (necruţător, amintind diatribele din „scrisorile” eminesciene).