O veselie suspectă

Magda Isanos, născută în 1916, la Iaşi, în familia unor medici psihiatri, moare în 1944, la Bucureşti, din cauza unei boli de inimă. În momentul morţii este cunoscută ca autoarea unei singure cărţi – Poezii, apărută în 1943 –, dar în anii imediat următori îi apar în avalanşă altele. Din efluviul liric al scrierilor sale – bucurie de a trăi intensificată dureros de conştiinţa apropierii morţii –, propaganda comunistă alege tendenţios bucuria de a trăi şi o exhibă ca pe o lozincă zgomotoasă şi neemoţionantă. În felul acesta, o operă febrilă şi tragică, pe care poezia românească a epocii ar fi putut-o lua ca model de autenticitate, se pierde în vacarmul de voci lirice „optimiste”, specializate în glorificarea „vieţii noi”.

Din Magda Isanos rămâne o legendă, din ce în ce mai ceţoasă. Eusebiu Camilar, al doilea ei soţ, alături de care a trăit câteva momente fericite în 1938, la Udeşti, îi supravieţuieşte până în 1965, dar, ori de câte ori i se pun întrebări în legătură cu poeta, răspunde evaziv.

Ca Nicolae Labiş mai târziu, ca Ana Blandiana şi mai târziu, Magda Isanos apare (năvăleşte, irumpe) în poezie noastră în postura de fiinţă exuberantă, îmbătată de bucuria de a trăi. Ea nu îşi declamă, ci îşi dansează versurile:

„Contrazicându-mă cu mine însumi şi-n sfârşit,/ riscând să-mi stric pantofii prin noroi,/ m-am dus să văd ce flori au răsărit/ în parcul vast şi gol de lângă noi.// De mult nu mă-ncercase aşa dor/ de viaţă, şi călcam nerăbdătoare;/ simţeam cum se-nfioară sub picior/ pământul umed, fecundat de soare.” (Toporaşi).

Această euforie este însă suspectă. Ea reprezintă mai curând o tristeţe învinsă decât un prea-plin al vieţii sufleteşti. Poeta trece repede peste toate semnele rău prevestitoare. Refuză să le ia în considerare sau le înregistrează fugitiv, le expediază, însetată de fericire. Are atitudinea unei femei care, la un bal magnific, urmărită de un ucigaş, îi surprinde din când în când şi privirea, dar preferă să se avânte în iureşul petrecerii. Ea râde mai mult şi mai zgomotos decât altele, bea ostentativ şampanie, îi ajută ea pe cei din jur să intre în atmosferă şi să se bucure de petrecere.

Refuzul de a da importanţă mesajului venit din partea morţii, graba nevrotică de a regăsi o stare de spirit luminoasă constituie nota distinctivă a poeziei scrise de Magda Isanos:

„Nici o frunză nu se clatină sus,/ Cine ţi-a spus că-i toamnă, cine ţi-a spus?” (Nici o frunză nu se clatină sus…)

Această atitudine reprezintă nu numai o formă de autoapărare, ci şi o manifestare a simţului moral. Poeta condamnată la moarte vrea să-i protejeze pe oameni, vrea ca iminenta ei dispariţie să nu provoace prea mare dezordine în lume. În plan estetic, efortul de a-şi învinge disperarea are drept consecinţă configurarea unui stil precipitat şi eliptic. Poemele sunt parcă improvizate în mare grabă, nu din cuvinte, ci din pâlpâiri şi irizaţii semantice. Criticul literar care reproduce citate din aceste poeme are senzaţia că săvârşeşte un gest brutal, că distruge textele. Iar dacă îşi mai şi propune să le analizeze, simte că procedează ca un vandal. Ce consideraţii poţi să faci în legătură cu asemenea năzăriri care îţi tulbură sufletul:

„Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,/ cu fulgere, cu stele lungi în ea?/ Arborii stăteau drept, intonând/ imnul vieţii. Şi-n zarea foşnind,// verde ca un codru lichid,/ s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid,// Şi noi stăteam ca pomii în picioare./ «Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare…» (Ţii minte-ntâia ploaie?)

Există însă în poezia Magdei Isanos ceva şi mai impresionant, şi anume o stranie cochetărie. Aşa cum alte femei îşi dezgolesc din când în când, ca din întâmplare, sânii sau picioarele, poeta lasă să se întrezărească pentru o clipă moartea care o însoţeşte permanent:

„Am să-ncep o călătorie,/ către sud, către sud, cum îţi place ţie./ Pe frunte-am să-mi pun viorele,/ şopârle-n loc de salbe uşurele,// şopârle verzi, din verzile păduri,/ vor înălţa fierbinţile lor guri/ pân’ la urechea mea să-mi dea poveţe,/ ziua şi noaptea drumul să mă-nveţe.” (Călătorie)

În cărţile rămase de la Magda putem găsi şi multe versuri superficiale, simple notaţii legate de trăiri efemere, imposibil de reconstituit azi. Merită să facem însă abstracţie de ele şi să păstrăm în minte această tulburătoare cochetărie tragică.