Daniel Cristea-Enache 
Cu Povestiri din București, Dana Fodor Mateescu, autoare din generația încă-tânără, face un pas important în direcția vizibilității și difuzării scrisului său, restrâns, anterior, la o editură unde publica pe cont propriu (Mateescu) și, online, la „Revista 13”. Volumul de la Cartea Românească reunește aproape treizeci de povestiri de câteva pagini fiecare, numai una, Am București pe toată talpa, fiind semnificativ mai scurtă și doar o alta, Strania poveste a familiei Flatulescu, nejustificându-și artistic prezența în sumar: e trasă de păr.
Restul se vor citi cu interes. Cu toate că povestirile compun împreună o anumită atmosferă, irizată de nostalgia copilăriei „mici” în anii ‘70 și a pubertății trecând în adolescența personajului feminin, în ultimul deceniu al ceaușismului, o proză, luată în sine, are autonomie. Dana Fodor Mateescu știe, în mod vădit, să construiască o povestire, să o scrie într-un anumit registru, să alterneze limbajele în funcție de categoria socială a personajelor (având predilecție pentru oamenii „simpli”) și să ascundă o semnificație într-o sumă de amănunte prozastice din care lectorul o va reconstitui, la final. Demn de remarcat e și faptul că autoarea nu se repetă de la un text la altul, deși regăsim un „erou” în două dintre ele (nea Popică, bătrânul arțăgos, apare în Dulăul, apoi, înspre sfârșitul volumului, în Rapandula) și cu toate că marcajele biografice ale fostei „șoimițe a patriei” se păstrează. Cu aceleași experiențe de viață, ale sale, Dana Fodor Mateescu reușește să nu scrie la fel; cu atât mai mare va fi varietatea epică a prozei sale scurte atunci când rememorarea lasă loc descripției și portretizării unor întâmplări și unor figuri din afara cercului familial.
Prozatoarea are un remarcabil spirit de observație și, totodată, abilitatea „tehnică” de a-l exploata, în scene restrânse pe spații narative mici.
A doua calitate a scrisului său decurge din finețea înregistrării limbajelor, care devin autocaracterizante. Oralitățile impregnează pagina cu un specific nu atât local, cât categorial: într-o aceeași scenă apar personaje din lumi diferite, comportându-se și vorbind diferit, iar diferența bine marcată le face și mai plastică încadrarea tipologică, așa cum se întâmplă în Mic tratat de alungat mitocanii (unde o familie de oameni care nu știu să spună nu trebuie să suporte vizita unei alteia, autoinvitate) sau în Amor de cocalar (unde un tânăr patron de crâșmă, Robert, „cap mic, frunte îngustă și mușchi”, se îndrăgostește de protagonista noastră, care nu mai știe cum să iasă din stânjenitoarea situație).
Printre cele mai bune povestiri din carte este Sonata, unde o biată femeie „slabă, plină de zgârcituri și sbârcituri, toată numai noduri, intersecții și linii” e „acostată” pe un peron al Gării de Nord de aceeași reporteriță curioasă a realității din jur. Dialogul care începe între bătrâna țigancă și tânăra în așteptarea trenului de Craiova este bine realizat, în sensul că intervențiile nu se încarcă automat de o semnificație simbolică. Numai în dialogurile derulate de scriitorii fără priză la realitate, replicile mustesc de sens și propozițiile trebuie să fie „definitive”. Aici, dimpotrivă, conversația e tărăgănată, lungită, întreruptă de fumatul unei țigări, cu pauze în care reporterița își studiază personajul (iar studierea e reciprocă), în fine, cu tot ceea ce presupune umplerea unui interval de timp, în așteptarea unui tren într-o gară precum cea de Nord din București. Portretul se face din câteva linii, parcă „din mersul” scenei deja inițializate:
Urmează ritualul ghicitului în palmă și fumatul de după, în timp ce, pe peron, „lumea se uită cu ură și la mine și la ea”. Dialogul continuă și o va lua într-o direcție neașteptată, tocmai când la megafoane se anunță că „Trenul accelerat în direcția Roșiori, Craiova, Drobeta Turnu-Severin…” „pleacă de la linia a treia”. E chiar trenul tinerei curioase și miloase, dar tot ea își spune (în prezentul dinamizat al povestirii): „mai am timp!”. Nu poate să plece până ce nu află (nici ea nu-și explică de ce ar interesa-o) cum îl chema pe tatăl țigăncii bătrâne. Urmează, comprimată în două alineate, o poveste de viață sfâșietoare, urmată de un cântec de jale ce-i sfâșie inima fetei alergând la tren.
La cel mai bun nivel sunt și alte două povestiri, diferite între ele și compozițional, și caracterologic. Dacă în Albinele din suflet stilul este indirect liber, în Tristețea casierei de la hipermarket, care încheie volumul en beauté, avem un lung monolog al unei femei de condiție modestă, care și-l începe cum altfel decât cu „deci”? „Deci, mă cheamă Sanda, am 26 de ani și sunt casieră. Divorțată, am o fetiță și… cam atât.” (p. 121). De data aceasta prozatoarea nu mai subliniază un specific lingvistic identitar, precum în Sonata, ci unul așa zicând social: personajul care vorbește este reprezentativ pentru o clasă uriașă de „amărășteni” ai României de azi, prost plătiți, dar mulțumiți că au totuși de lucru. Dana Fodor Mateescu nu aplică acestei situații din care povestirea își scoate cadrul și substanța proprie o grilă de (luptă de) clasă. Este o prozatoare realistă, însă realismul ei nu e unul „critic”, ci unul descriptiv, pur literar, fără mesaj și teză. Tocmai de aceea Tristețea casierei… e o povestire foarte bună: nu i se vede nicio cusătură ideologică.
Aparte sunt și textele mai pregnant autobiografice din carte, cu o fetiță „zăludă” devenită o adolescentă „rebelă” și apoi o mamă nostalgică și înțelegătoare cu năzdrăvăniile propriului fiu: autoarea reușește să facă un personaj credibil și din ea însăși, urmărindu-se la diferite vârste și în cuprinsul unor experiențe particular-generale. Mai toți ne îndrăgostim nebunește, chiar dacă fiecărui îndrăgostit i se pare că situația lui are o condiție de unicitate; și mai toți am făcut, în copilărie, atâtea și atâtea nebunii, spre disperarea unor părinți care, și ei, le făcuseră în alt timp pe ale lor.
Povestiri din București este cartea unei prozatoare veritabile.
