Alex. Ștefănescu 
Ion Creangă, născut în 1837, a murit în același an cu Eminescu, 1889, dintr-un fel de solidaritate cu el. Prietenia lor, greu de înțeles de contemporani, din cauza diferenței mari de pregătire intelectuală dintre cei doi, a intrat în legendă. Astăzi ne putem da seama că Eminescu și Creangă aveau ceva în comun și anume o întinsă și bine însușită cultură populară. Înainte de a-i fi citit pe Kant și Schopenhauer, de a fi învățat sanscrita și de a fi tradus în limba română Imnul creațiunii din Rig-Veda, Eminescu cunoștea bine folclorul românesc, credințele și obiceiurile populare, proverbele și zicătorile țăranilor. Ion Creangă, la rândul lui, poate chiar în mai mare măsură, era un erudit al culturii populare. Amândoi își aminteau, fără îndoială, cu plăcere momente din copilăria petrecută la țară, Eminescu la Ipotești, lângă Botoșani, iar Ion Creangă la Humulești, lângă Târgu-Neamț.
În celebrele sale Amintiri din copilărie, Ion Creangă își glorifică satul natal, îl mitologizează. Și aceasta, fără să-l idealizeze. Cu o surprinzătoare capacitate de sinteză, prozatorul schițează o monografie a Humuleștilor, nu într-un limbaj științific, ci într-unul plin de culoare și farmec, specific literaturii:
„Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai pomi s-au pus în ţintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streşinit cu şindrilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii pentru şcoală; ş-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi dea copiii la învăţătură. Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între care eram şi eu, un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea. Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii, o zgâtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece…”
Tot ceea ce poți să afli consultând un studiu antropologic sau etnologic găsești în aceste amintiri scrise cu voioșie și cu o sinceritate bine jucată.
Satul este vechi, răzășesc, ceea ce înseamnă locuit de oameni liberi, fiecare cu casa și pământul lui. Un asemenea țăran este un suveran al unui mic domeniu, se simte independent și demn. Nu întâmplător, peste un secol, Partidul Comunist va fi preocupat până la obsesie de luarea pământului de la țărani. În memoriile sale, scrise la bătrânețe, un activist comunist povestește cât de greu îi era să intre în primii ani de după război în casa unui țăran ca să îl convingă de ceva. Trebuia întâi să aștepte la poartă, lătrat de câinele țăranului. Apoi să străbată curtea, împiedicându-se de tot felul de orătănii. Apoi să suporte ospitalitatea țăranului, a cărui generozitate îl umilea.
În timpul lui Ceaușescu, în unele sate de lângă București, țăranii au fost mutați cu forța la bloc. De ce? Pentru ca reprezentanții autorităților să aibă acces oricând la ei.
Răzeșii din vremea lui Ion Creangă erau oameni liberi, fiecare cu proprietatea lui. Și își foloseau libertatea inteligent, trăind după rânduieli străvechi. Este o bucurie pentru un cititor de azi să se întâlnească prin intermediul Amintirilor din copilărie cu o lume pierdută poate pentru totdeauna, cu o Atlantida scufundată nu în adâncul oceanului, ci în vârtejurile istoriei. Recitim și devenim visători:
Humuleștii „nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.”
Într-o asemenea lume, calmă, civilizată, își aveau locul și cântecele, și poveștile, și umorul. Merită să-l citim pe Ion Creangă nu numai ca să ne delectăm cu farmecul literar al istorisirilor lui, de un pitoresc rafinat și de o voioșie ritualizată, ci și ca să facem o călătorie spre propriul nostru trecut.
