O carte superbă

Când Bogdan-Alexandru Stănescu își publica în „Observator cultural” cele nouăsprezece Scrisori imaginare către Osip Mandelștam și, apoi, când le-a strâns în volumul de la Editura Art, în 2014, nici măcar nu bănuiam că-mi voi relua într-o zi cronica literară, așa că nu mai eram la curent cu noile apariții, iar revista căreia i-au fost încredințate în premieră textele n-o citeam decât întâmplător, când îmi parvenea la Paris.
În timpul din urmă, preocupat să recuperez fie și numai o mică parte din ce mi-a scăpat, am dat de cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, pe care autorul mi-o trimisese cu o dedicație amabilă. Am citit-o, firește, și, de ce n-aș recunoaște, pe nerăsuflate. În afara câtorva recenzii, tot din Observator, dacă țin bine minte, care mi s-au părut cam sofisticate în observații și prețioase stilistic, nu mai citisem nimic altceva, nici poeziile, nici scrisorile către Vasile Ernu. Mare mi-a fost bucuria să descopăr în fostul meu student un critic în toată puterea cuvântului, probabil cel mai bun cititor de literatură din generația lui. Se cade să precizez: cititor de literatură mare. Am înțeles, totodată, de ce mi-au displăcut recenziile: Bogdan-Alexandru Stănescu se simte în elementul său (sunt convins că și-a dat el însuși seama la un moment dat de acest lucru, dovadă chiar cuvintele lui, pe care le voi cita mai jos), când se confruntă cu cărți esențiale, capabile să transmită mesaje de care criticul are nevoie ca de aerul înălțimilor. Într-o pagină pe jumătate confesivă, care ne introduce în carte, iată ce scrie despre modificarea perspectivei lui asupra literaturii: „Va deveni evident pentru cine citește acest volum de epistole că are de-a face cu un discurs polemic. Polemică pe care epistolarul o poartă cu majoritatea prozatorilor și poeților care-i «condimentează » spațiul diurn, așa cum o făcea binomul Liviu-Rebreanu- Angela Similea acum 15 ani. (Pentru elevul în prag de BAC – N.M.) Este o luptă pentru regimul nocturn al estetismului și al lecturii «cu spatele », cu zona aceea sensibilă dintre omoplați, lectura nabokoviană, și lectura complezentă, tematică, semidoctă, preponderentă în țara unde trăiesc.” Nu cred că greșesc bănuind că polemica implicată în textul citat e îndreptată contra întregii critici care nu e onorată de obiectul ei și îndeosebi contra criticii curente, obligată să pactizeze deseori cu accidentalul și cu mediocrul. Distincția pe care o face autorul îmi explică și de ce recenziile lui au supraevaluat câteodată cărți meritorii, dar atât: era o formă de compensare a judecății prin inventarea unui obiect.
Se cuvine adăugat un lucru. În continuarea pasajului de mai sus, Bogdan-Alexandru Stănescu scrie: „Re-lectura operei lui Flaubert, inclusiv a scrisorilor, a fost cea care mi-a întărit convingerea că felul în care am învățat și am ales să citesc este cel cuvenit. Nu în ultimul rând, teoria epifaniei joyceene, revizitată, m-a ajutat să înțeleg că lectura microscopică trebuie aplicată și vieții de zi cu zi”. Asta vrea să spună că o critică adevărată e una implicată nu doar în literatură, ci și în viață.
Scrisorile de față ilustrează perfect ideea. Fără a se referi, decât rareori, în mod direct, la sine, autorul nu exclude o perspectivă existențială proprie când comentează cărțile altora. O spune, din nou, cel mai bine el însuși, adresându-se, firește lui Mandelștam: „Și-am rămas dator cu un infern personal, să tot fie o jumătate de an de atunci, și, întrucât îmi dau seama că până acum nu am făcut altceva decât să creionez granițele acelui infern, folosind carnea altor infernuri, literare, văd scrisoarea de acum ca pe o simplă recapitulare. Mă întreb, de o vreme-ncoace, dacă nu cumva o fi și ăsta un handicap, să percepi lumea (ah, lumea!) prin ochelarii miopi ai literaturii… Așa că voi face în continuare ceea ce știu eu mai bine să fac: o să-mi așez cărămizi furate din șantierele abandonate ale altora, la altarul propriei frici”. O frică, thanatic îmbibată, pe care modest-orgoliosul critic o împărtășește cu toate „personajele” prezente în scrisori: Mandelștam, înainte de toate, Ahmatova, Babel, Gorki, Nastasia Filippovna, Rogojin și Mâșkin, Andrei Platonov, Țvetaeva, Tolstoi și atâția alții, eroi și deopotrivă autori de cărți. Mulți ruși, cum se vede, ceea ce poate părea oarecum greu de înțeles la un cititor care nu le știe limba și care, deși a urmat engleza și româna la facultate, nu se referă la nici un român și la puțini anglo-americani. De la conversațiile cu marele farsor Vasile Ernu să i se tragă acest amor nebun? Sau, ipoteză mai nobilă, de la polemica cu Mandelștam însuși pe tema imposibilității de a lipsi logosul de conținut și de a-l reduce la cuvânt, temă pe care nici o literatură din lume n-o susține într-o atât de mare măsură precum aceea rusească? Nu sunt examinate, cu aceeași remarcabilă finețe, doar opere, dar și scriitori. Romanele lui Flaubert, pe de o parte, viața lui Gorki, pe de alta. Studii istorice și poeme. Uimitoare este capacitatea lui Bogdan-Alexandru Stănescu de a chestiona literatura și deopotrivă viața. Are mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Suferă de angoase discret pitite în straie împrumutate de la alții. Și de frici pe care și le manifestă prin intermediul personajelor lui Cehov, Hemingway sau Nabokov.
Bogdan-Alexandru Stănescu este un critic excepțional, cultivat ca puțini alții din generația 2000, iar Scrisorile imaginare, o carte superbă, sclipind de inteligență și talent. (Îl pot asigura că recenzia mea nu e „complezentă”. Că e „tematică sau semidoctă”(ca orice recenzie, după cum crede e el însuși), e treaba lui să decidă.