O baie de obscenități

Era în vogă cândva un joc (nu foarte inteligent): copiii așezau pe trotuar o bancnotă legată cu ață, se ascundeau după colțul unei clădiri și, când vreun trecător se apleca să ridice bancnota, smuceau de ață, lăsându-l pe trecător cu mâna întinsă. Cam așa se joacă Alexandru Vakulovski, folosind ca element de atracție pentru cititor toponimul „Roșia Montană”, ultracunoscut publicului din formula patetică lansată de ecologiști: Salvați Roșia Montană! În titlul cărții sale această formulă este parafrazată (fără grație): 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană. Cititorul care ia în serios titlul și deschide cartea pătruns de gravitatea subiectului constată că a fost păcălit de autor, în cuprinsul cărții nefiind adus în discuție, decât în glumă, mult blamatul proiect de exploatare a aurului.

Este ca și cum, în cartea sa, Dezastrul de la Cernobîl, Svetlana Aleksievici ar lăsa pe un plan secundar dezastrul de la Cernobîl și s-ar amuza pe seama unor personaje din partea locului. Mai puțin excentrică, ea nu-și păcălește însă cititorii, ci le oferă exact ceea le-a promis în titlu. (Poate de aceea a și primit Premiul Nobel…)

Mereu batjocoritor și volubil, Alexandru Vakulovski povestește la persoana întâi peripețiile unei nefericite care, încă de la vârsta de trei ani, este disprețuită și bătută pentru că mama ei, studentă fiind, a conceput-o cu un străin. Citind acest început de roman, îți vine să crezi că ți se oferă – ca în zguduitorul roman al Doinei Ruști, Lizoanca – dosarul unei existențe strivite de primitivismul celor din jur. În realitate, asiști la răsfățul grotesc al unui autor care face o baie de obscenități în văzul lumii. Fata al cărei rol îl joacă și pe care eram înclinați să o compătimim în primele pagini se scufundă de fapt cu plăcere în promiscuitate. Iat-o discutând cu o prietenă a ei, Angela:

„Cu fratele Angelei nu mi-am mai tras-o. Pentru că nu l-am mai lăsat. Oricum nu mi-a plăcut cu el. Era și prost… Nu mi-a fost greață, doar că nu mi-a provocat plăcere.

În schimb aveam ce vorbi de la egal la egal cu Angela.

− Ți-a plăcut cu frate-meu?

− Nu.

− Înțeleg… Nici mie nu mi-a plăcut prima oară…

− Pe mine nu m-a violat și nu în cur.

− Bine, primele ori atunci.

− Și dup-aia ți-a plăcut?

− La un moment dat, da. Deja eu îl întrebam când ne futem.”

Așadar, Angela și-o trage cu fratele ei, acesta și-o trage cu prietena Angelei, iar în cele din urmă și prietena Angelei și-o trage cu Angela:

„M-am ridicat amețită de pe masă. Angela mi-a luat capul în mâini și m-a sărutat. Avea buzele lipicioase, de la lichidul din vaginul meu.”

Până la urmă, toată lumea și-o trage cu toată lumea. Până și Dumnezeu face asta cu creștinii din Roșia Montană:

„Sunt multe feluri de creștini aici. Dumnezeu îi ajută și îi fute aici.”

Sunt foarte puține momentele când autorul face și literatură. Iată un exemplu. Eroina romanului („roman”, ce mândru sună acest cuvânt!) merge cu prietena ei, Angela, la tăul Anghel, care e plin de șerpi. Cele două fete se simt printre șerpi mai bine decât între oameni, ceea ce nu poate decât să ne impresioneze:

„Șerpii de aici sunt foarte negri, mai negri decât pământul. Când îi privești ai impresia că zboară, nu înoată pe apă… Și nu te bagă în seamă. E teritoriul lor, oamenii sunt ca niște gândaci care nu au ce căuta aici și dacă deranjează sunt imediat eliminați…”

Citind asemenea pasaje, nu poți decât să simți o strângere de inimă înțelegând că Alexandru Vakulovski are talent și că își bate joc de talentul său.

Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană, roman, Chișinău, Ed. Cartier, 2010 (coperta de Vitalie Coroban). 120 pag.

(Text apărut în revista România literară nr. 39/ 2015)