O baie de frumusețe literară

Romanul În drum spre sud este conceput ca o suită de scrisori trimise în 1828 de Peter Heywood, un fost membru al echipajului de pe corabia cu pânze Bounty, lui Daniel Swift, geograf, astronom și editor. Personajele sunt bineînțeles imaginare, dar revolta de pe Bounty (evocată în scrisori), după cum se știe, chiar a avut loc, în 1789, ca o reacție a marinarilor, în frunte cu Christian Fletcher, la asprimea dusă până la absurd a comandantului William Bligh. S-a stabilit ulterior că revoltații au fost atrași și de perspectiva de a rămâne definitiv în Tahiti, pentru a se bucura de natura paradisiacă și de femeile frumoase de acolo. Episodul a intrat în analele istoriei marinei britanice și în legendă. Ulterior a devenit și subiectul unor filme, cea mai recentă ecranizare avându-l în rolul principal (William Bligh) pe Anthony Hopkins.

Adrian G. Romila pretinde (propunându-ne un fermecător joc literar) că traduce și editează textele tipărite în secolul nouăsprezece de Daniel Swift (probabil o creație onomastică plecând de la Daniel Defoe și Jonathan Swift). Totodată, face să alterneze aceste texte cu amintiri din propria sa adolescență, marcată de nostalgia călătoriilor pe mări îndepărtate și a explorării unor insule exotice.

Ceea ce se remarcă imediat este erudiția prozatorului în materie de istoria navigației. Într-o perioadă în care sonorul vieții de fiecare zi este format din claxoane, discursuri politice, cântece hip-hop și gemete extatice, ți se pare că visezi citind o carte plină de descrieri ale unor corăbii cu pânze, ale modului lor de funcționare, ale obiceiurilor marinarilor etc. Nava Majestății Sale Bounty, cu un echipaj de 44 de oameni, aproape că o vezi pregătită să alunece, dusă de vânt, mii de mile, din Anglia și până în emisfera sudică a Pământului:

„Avea trei catarge și o capacitate de două sute cincisprezece tone, destul de mică, în comparație cu altele, destinate unor misiuni militare importante. Dacă ar fi scos catargul artimon, la capacitatea lui, vasul pe care mă îmbarcasem ar fi putut foarte bine să se numească bric, sloop, goeletă sau brigantină. Navele noastre de război aveau atunci cel puțin trei sute de tone și puteau atinge chiar cinci sute, cu câte două-trei punți și peste optzeci de tunuri. Dar o mulțime de alte lucruri compensau mărimea modestă a navei Bounty, care aducea în multe privințe cu Endeavour a lui Cook. (…) Puntea curgea în linie dreaptă, de la prova la pupa, foarte ușor ridicată deasupra salonului ofițerilor. Carena îi fusese îmbrăcată sub linia de plutire în plăci de aramă, după tehnica nouă, ca să fie apărată de moluște și alge, care i-ar fi îngreunat înaintarea și i-ar fi distrus lemnul, în timp.”

Nu este vorba de tehnicism, ci de o voluptate a desuetudinii, asemănătoare cu aceea trăită de Emil Brumaru când evocă samovarul sau diligența. Adrian G. Romila ni se înfățișează ca omul care ar putea vorbi nu ore, ci zile întregi despre instrumentele de orientare ale navigatorilor de pe vremea când nu existau GPS-uri, despre componența unui echipaj marinăresc de altădată, despre pedepsele aplicate de amiralitatea britanică răzvrătiților etc. De altfel, în paginile de amintiri, el recunoaște că încă din copilărie era atras de reconstituirea în imaginație a unor nave și a unor aventuri marinărești:

„Grozav îmi plăcea să desenez corăbii cu pânzele desfășurate! Umpleam în vacanțe caiete întregi de imagini, cu galioane și fregate, cu bricuri și goelete, cu nave de linie și caravele, creionate îndesat și primitiv, până ce ajungeam pe pagina cealaltă.”

Treptat înțelegem că atât anii de școală, cât și reveriile de atunci fac parte din viața autorului, că Adrian G. Romila este și Peter Heywood, că romanul său fantezist poate fi considerat și o autobiografie. Și nu putem fi decât (plăcut) surprinși aflând ce himere are în minte unul dintre cei mai serioși critici literari de azi.

Trebuie spus totuși ceva: deși impecabil scris, cu talent, cu grație stilistică, romanul începe să pară de la un moment dat greoi și plictisește. De ce? Pentru că autorul l-a compus în mod evident pentru sine, nu pentru cititori. El face o baie de frumusețe literară în văzul lumii și este atât de absorbit de îndeletnicirea sa încât după un timp ne simțim inoportuni. Plăcerea sa livrescă este prea compactă ca să mai rămână loc și pentru noi.

Este exact ceea ce se întâmplă când citim și romanele istorico-exotice ale altor prozatori de azi (Zilele regelui de Filip Florian, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri de Radu Paraschivescu, Manuscrisul fanariot de Doina Ruști). Sunt texte frumoase, dar lipsite de dramatism, care nu ni se adresează, scrise de autori pentru propria lor încântare.

Adrian G. Romila, În drum spre sud, roman de aventură, Timișoara, Ed. Brumar, 2012 (coperta și paginarea: Camelia Dogioiu). 368 pag.

(Text apărut în România literară nr, 32/ 2015)