Cel mai valoros dintre prozatorii afirmați după 1989 este Dan Stanca. Ar putea fi luați în considerare și Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec și Ioan Groșan, dar ei s-au făcut cunoscuți înainte de 1989. Despre Gabriel Chifu n-avem voie să vorbim fiindcă este vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor și ne sar în cap Radu Vancu și ai săi. Petru Cimpoeșu și Cătălin Mihuleac ocupă primele locuri în categoria mai restrânsă a prozatorilor satirici. Varujan Vosganian are și el tot felul de funcții care îl fac indezirabil. Radu Aldulescu este mai curând exotic, decât valoros. Și așa mai departe.
Dar Dan Stanca este incontestabil un mare talent și un profesionist al scrisului. Nu scrie numai despre sine, la nesfârșit, ca atâția alți autori (pentru care s-a inventat și colecția „Ego-grafii”), ci și despre lumea de azi. Îmi imaginez o discuție între doi tineri din anul 2115:
„− Oare cum se trăia acum o sută de ani?
− Citește romanele lui Dan Stanca…”
Aș fi făcut precizarea despre lumea românească de azi, dar după ce am citit cel mai recent roman al lui Dan Stanca, Ghetsimani ’51, mi se pare justificată formula atotcuprinzătoare despre lumea de azi. Nu știu cum reușește acest autor − care nu se află în prim-planul vieții publice, nu călătorește frenetic, nu conduce un post de televiziune sau un ziar ca să poată ține totul sub observație – să înțeleagă atât de bine cum trăiesc, cum gândesc și ce simt contemporanii săi. Când îl întâlnesc, mă miră modestia lui dusă până la umilință, vocea înecată, efortul de om vlăguit cu care articulează câteva cuvinte. Îmi vin în minte versurile lui Eminescu: „Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic.” Cu o completare: universul uman.
Protagonistul romanului pe care îl am în vedere este un american, Jeffrey Jow, intrat în dizgrație în Statele Unite din cauza unei abateri de la regula optimismului obligatoriu. Ziarist de profesie, aflat întâmplător în ziua de 11 septembrie 2001 în apropierea celor doi zgârie-nori loviți de avioanele conduse de teroriști, el fotografiază nu pompieri care luptă eroic pentru salvarea unor vieți, ci oameni disperați care se aruncă în gol ca să scape de flăcări. Pentru această selecție neinspirată a scenelor dramatice generate de actul terorist, Jefrrey Jow este concediat de la ziar. Fratele lui mai mic, Steven, distins fizician, nu-l poate înțelege (el „vede universul numai în franje și fractali și, îmbătat de euforia dezintegrării particulelor, are tot dreptul să se amuze de conglomeratul vieților noastre banale”).
Jeffrey Jow (care îndeplinește doar temporar rolul de narator în roman) nu găsește înțelegere nici la propria lui soție, Sandra, de care, de altfel, va divorța în scurt timp. Romanele lui Dan Stanca sunt pline de căsnicii eșuate, dar cazurile nu seamănă deloc între ele. Scriitorul creează impresia că, asemenea diavolului șchiop al lui Lesage, ridică acoperișurile caselor ca să vadă ce se întâmplă în fiecare familie. Iată portretul Sandrei, schițat rapid și expresiv, ca toate portretele din cărțile aceluiași autor (al cărui talent de portretist îl amintește pe acela al lui Petru Dumitriu):
„Mititică, durdulie dar apetisantă, provenind dintr-o familie din centrul Americii, acolo unde oamenii au rămas conservatori și unde ritmul vieții e lent, precum mersul turmelor de vite pe câmpurile mănoase ale fermelor, era în sinea ei o femeie aprigă și credincioasă, care-și spunea rugăciunea seară de seară, își îndrepta spatele când auzea imnul național și nu-și îngăduia nicio clipă de letargie.”
După o încercare de a-și relansa viața prin mutarea sa în Canada, Jeffrey Jow pleacă în… România, în vizită la un om de știință, Gabriel Urseanu (prieten al lui Steven) și la soția lui, Steliana, pe care îi cunoscuse cu prilejul unui congres științific organizat în Canada. Americanul este informat de fratele său în legătură cu „țara aceea”: „țara aceea e primitoare și nu calcă acolo picior de străin fără ca băștinașii să-l cinstească […] e lipită de Marea Neagră, o mare aproape închisă, de la care se mai adapă rușii, turcii și georgienii, populații răsăritene care au în sânge gustul desfrâului și al hiperbolei”.
Această călătorie declanșează o adevărată aventură existențială și culturală, prilejuindu-i americanului descoperirea uimitoarei lumi est-europene. Cititorii români nu pot fi decât captivați de impresiile unui american despre România (ca și despre Polonia sau alte țări din regiune). Dan Stanca exploatează cu inteligență artistică perspectiva celui venit dinafară (perspectivă inaugurată în istoria literaturii universale, cel puțin așa îmi aduc aminte din facultate, de Scrisorile persane ale lui Montesquieu). Personajele aparținând istoriei recente sau prezentului aduse de prozator în prim-plan par mai reale decât oamenii reali din jurul nostru.
Dan Stanca, Ghetsimani ’51, roman, București, Ed. Cartea Românească, 2015 (imaginea de pe copertă: Makis E. Warlamis). 294 pag.
(Text apărut în revista România literară nr. 37/ 2015)