Noul canon (III)

Raportarea frecventă a lui Manolescu la Călinescu, Lovinescu, Cioculescu, Nemoianu, Negrici și alți critici și istorici literari autohtoni are mai multe semnificații.

Prima e dată de convingerea că un corpus literar și tradiția pe care el o constituie sînt legate de conștiința critică. Critica nu ar putea exista fără literatura pe care se aplică; ea este pre-determinată de obiectul artistic. Însă și reciproca e adevărată: fără critică, obiectul artistic nu ar putea fi distins, în unicitatea sa, de totalitatea producției culturale și în ansamblul acesteia. E motivul pentru care așa de tîrziu, la noi, din cultură s-a decantat o literatură în adevăratul înțeles al termenului: a lipsit conștiința critică, iar scriitorii noștri care, pe cont propriu, au avut-o au fost excepții de la regulă. Abia odată cu Maiorescu se vor înțelege rolul criticii și imperioasa ei necesitate pentru existența și consistența unei literaturi. Abia de atunci încep să apară marii scriitori români și să „curgă” operele literare. Interbelicul democratic, ca și postbelicul totalitar, vor fi epoci de înflorire literară, dincolo de diferențele majore de context socio-istoric, tocmai pentru că o critică literară estetică disociază valorile (etic, etnic, estetic) și decantează operele ce vor rămîne în istoria literaturii. Un critic anume se poate înșela „punctual” (Lovinescu despre Caragiale); critica, nu.

Dacă această reflectare a rolului criticii este des întîlnită în critica însăși și ea s-a transformat, cu timpul, în normă și cutumă academică (e uzual să citezi dintr-un predecesor, fie pentru a-l confirma, fie pentru a-i aduce obiecții), modul în care criticul „șaizecist” pune problema în Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc este particularizat ca fiind al lui Manolescu. Raportarea la predecesori și contemporani nu este, aici, doar ceea ce am arătat mai sus că este; ci și asumarea și internalizarea unui set de valori și elemente în care elitismul modernist și recuperarea postmodernă a tradiției se regăsesc deopotrivă.

Manolescu este foarte diferit și de Lovinescu, și de Călinescu: primul, un modernist consecvent care pariază pe noutatea artistică și pe așa-zisa perisabilitate a tradiției literare; al doilea, un „atemporal” care mizează pe „sensul clasicismului” și pe actualitatea capodoperelor. Manolescu a găsit în postmodernism posibilitatea de a-i completa și de a nu se lăsa exprimat integral nici de tendința lovinesciană de a evalua sever vechiul, nici de aceea, călinesciană, de a mina noutatea artistică „descoperindu-l” pe Balzac în Proust. El va fi lovinescian prin autonomia esteticului și sincronism, prin diferențiere artistică și revizuire a propriilor judecăți de valoare, în acord cu noua sensibilitate receptivă; însă va deveni și va rămîne Manolescu prin corectarea perspectivei reducționiste și puriste a modernismului.

Literatura va fi, prin urmare, o istorie a formelor care nu se exclud unele pe altele decît în literatură, nu și în istoria ei. Nu e nici un paradox: dacă în poezia românească modernismul s-a impus, tradiționalismul nu dispare prin aceasta. A nu mai vorbi despre Goga pe motiv că nu scrie ca Ion Barbu e la fel de ciudat ca a nu mai vorbi despre Barbu pe motiv că nu scrie precum Goga. În locul veritabilei prestidigitații călinesciene de a-l transforma pe Octavian Goga într-un autor de poezie „pură”, vedem, în Istoria lui Manolescu, o mult mai justă încadrare a poetului ardelean într-un lirism „coral”, de „factură neoromantică”. Însă și mai importantă decît fixarea lui Goga în evoluția poeziei autohtone este conștiința faptului că evoluția nu presupune eliminarea mai-vechiului, ci integrarea lui. Ca un bun postmodern, Manolescu va recupera critic tocmai tradiția rejectată modernist. La fel de semnificativă, în această ordine de idei, este tratarea avangardei. Istoricul literar le recunoaște avangardiștilor meritele: „Avangardiștii au scris, în fond, un capitol al literaturii noastre moderne, care, dacă mai poate fi tratat astăzi separat, este pentru că ei au schimbat sintaxa poeziei într-o măsură mai mare decît alți poeți moderni și au emancipat definitiv tematica.” (p. 178). „Din nefericire”, adaugă el, pe o notă de dezolare estetică, „nu există nici un poet avangardist de primă mînă”.

Evaluarea critică vine după înscrierea unui autor în continuitatea literară, iar nu înainte, ca la criticii canonizatori interbelici. Manolescu recuperează nu numai valoarea estetică din operele mai vechi, ci și diferența lor literar-culturală față de cele ce le-au urmat. Călinescu parcurgea și el estetic tradiția, citind „invers” istoria literaturii române, într-un tip de lectură dus la extrem de I. Negoițescu. Lovinescu penaliza și „radia” estetic aceeași tradiție, excluzînd-o din cîmpul de receptare al contemporaneității. Dar vechiul nu trebuie nici disprețuit pentru că e vechi, nici făcut nou, cu orice preț, pentru a fi recuperat. Vechiul este important și semnificativ tocmai prin diferența și distanța lui față de nou, acesta din urmă fiind pe de o parte relativ (există mereu precedențe), iar pe de alta, fluctuant (la rîndul său, se va învechi, va fi concurat de un mai-nou). Nici pios, nici ireverențios, constructorul noului canon critic evaluează estetic literatura română pe toate epocile ei și îi reconstituie istoric structurile diferite. Octavian Goga nu e mai puțin important pentru că nu este Ion Barbu. Goga e important pentru că e Goga, deși criticul îl prizează mai mult pe Barbu.

În mod firesc și în chip organic, Manolescu va atașa modernitatea postbelică și postmodernitatea la modernitatea interbelică neepuizată prin avangardism. Interbelicul devine elementul central al tabloului istoric, după ce, în cronica literară, obiectul analizei fusese, cum era și logic, literatura română postbelică. Manolescu are o poziție unică atît prin istoricizarea judecăților de valoare făcute de el în cronicile literare dintre 1962 și 1993 (peste trei decenii, cu manifestări a mai multe generații), cît și prin perspectiva de istoric literar „generalist” complet diferită de cea purist-modernistă a lui Lovinescu și cea aspirațional-clasicistă a lui Călinescu. Conștiința critică și conștiința istorică fuzionează în Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc; și, într-adevăr, este dureros pentru un scriitor să lipsească din noul canon.

La finalul acestei cronici în trei „episoade”, cîte ceva despre stilul criticului. E unul de o superioară intelectualitate, însă fără ariditatea din atîtea tomuri academice ce par scrise numai pentru satisfacția autorilor. Manolescu evită utilizarea unui jargon critic și preferă limpiditatea paginii: e bine scris ce este scris clar, inteligibil. Pe acest fond stilistic excluzînd prețiozitățile, obiecția cade ca la o ghilotină, pe cînd lauda personalizează discursul critic. Manolescu e de o răceală maioresciană cînd „execută” un autor și de o însuflețire mirabilă, atunci cînd reproduce versuri din marii noștri poeți. Exigența critică se manifestă însă și în cazul autorilor plasați foarte sus în canonul propriu. Poezia lui Barbu „este minunată”, da, însă după „curățirea ei de ideologie” și „punerea în paranteză a concepției literare a poetului”. Atenție la termenii și sintagmele criticului, respingînd, fără vreun regret, hermeneutica „sofisticată și îmbîcsită”, ideatica „eteroclită și perversă”, în fine, un „talmeș-balmeș” de idei ale poetului însuși, care s-a situat „cu obstinație mai presus de toate curentele literare și ideologice, sugînd însă din toate”. Vine enumerarea cu afilieri opuse: „parnasian, expresionist, clasicist, purist, manierist, hermetizant, antipașoptist, anticapitalist, reacționar, legionar, creștin ortodox, bogumil, eretic, ezoterist” (p. 147). Ghilotina critică a fost deja instalată, urmează – în același stil limpede și argumentativ – descăpățînarea: „Doar occidental și rațional nu s-a pretins niciodată a fi.”.

Sînt toate semnele pentru transformarea canonului critic manolescian într-unul didactic, așa cum s-a întîmplat cu Istoria călinesciană din 1941. Din cel mai longeviv cronicar literar și cel mai important critic postbelic se citează, deja, mai mult decît se citește, se iau formule, fraze și întregi interpretări, se fac și se „rezolvă” subiecte la examene. A fi un clasic în viață comportă riscuri și îți trebuie o bună doză de umor și relativism pentru a te obișnui cu situația. Dar e și cea mai firească răsplată pentru un critic care s-a dedicat, de peste cinci decenii, literaturii române.

Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Editura Paralela 45, Pitești, 2014, 368 p.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 12/2016)