Noul canon (II)

Noul canon critic, propus după cel rotunjit de E. Lovinescu și G. Călinescu (critici a căror discordie se pierde în tabloul general, tot de ei realizat), face din epoca interbelică pivotul literaturii române.

Manolescu o numește modernistă și îi leagă structura de o a doua mare „bătălie canonică”, după cea purtată de Maiorescu, prin Junimea și „Convorbiri literare”. Maiorescu urmărise și reușise „să impună un nou canon, atît în literatură, cît și în limbă, filozofie, drept sau istorie, cu alte cuvinte, în cultură. Începutul îl face, nici mai mult, nici mai puțin, în ortografie, cu micul studiu Despre scrierea limbei române din 1866.” (p. 48). Lovinescu și Călinescu, purtînd „a doua bătălie canonică”, au îndrăzneala similară de a face din contemporaneitatea lor literară, din cărți de poezie și proză apărute în interbelic, capitole de istorie literară. Deși nici Lovinescu, nici Călinescu nu gustă avangardismul, ei îl recunosc ca distinct, fiind perfect sincronizați cu manifestele și noile forme literare. Deși ambii au o cunoaștere aprofundată a clasicității, modernitatea va fi susținută de ei, apărată, analizată, explicată și, finalmente, impusă în canonul didactic. Altfel spus, restructurarea istoriei literaturii române integrează, prin cei doi mari critici, prezentul lor literar: de la cronica literară făcută unei cărți abia apărute la capitolul de Istorie dedicat autorului ei poate fi un singur pas. Critica de întîmpinare și istoria literară devin, la 1937 și 1941, coincidente.

În Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Manolescu privește interbelicul literar așa cum predecesorii săi priviseră epoca marilor clasici. Modernitatea noastră literară devine clasică în sens axiologic; autorii canonizați de Lovinescu și Călinescu sînt „un bun al școlii de toate gradele”. Acțiunea criticilor post-maiorescieni a fost esențială: „Între sfîrșitul Primului Război Mondial și începutul celui de al doilea, se consumă cea mai bogată și variată epocă din literatura română modernă și ea datorează aproape totul lucrării critice a celor doi. În 1941, cînd apare Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, canonul este fixat pînă la începutul secolului următor.” (p. 154).

Manolescu (odată cu ceilalți critici ai generației ‘60) vine așadar pe o altă vîrstă istorică și de conștiință literară, raportîndu-se la modernitatea interbelică din afara și din urma ei. Dacă nu ar fi existat ruptura istorică a societății produsă de comunism și, în intervalul 1948-1989, nu s-ar fi început prin perioada realismului socialist, avangardismului generației lui Naum i-ar fi succedat, în mod coerent, existențialismul postbelic și postmodernismul. Vor trebui să treacă trei decenii pînă la debuturile „optzeciștilor” postmoderniști, iar versurile lui M. Ivănescu și Sorescu din La Lilieci vor fi înțelese rău sau deloc. Dacă Sorescu „anticipează poezia optzecistă”, M. Ivănescu „face figură singulară” între „șaizeciști”, prin aceea că poezia lui antilirică este la antipodul celei ce se recunoaște în poezia „pură” interbelică.

Într-un fel, coșmarul realismului socialist a fost un noroc pentru critica estetică: reprezentanții ei s-au putut lupta pentru recuperarea valorilor interbelice și au putut face operă critică nu numai prin cărți dedicate unor scriitori, ci și prin susținerea unei direcții postmaioresciene și postlovinesciene, într-un context al dejismului internaționalist și al ceaușismului naționalist. În condiții firești („vestigii ale unei literaturi normale” se intitulează un subcapitol), literatura română ar fi rămas sincronizată cu cea franceză, iar poezia generației ‘60 nu ar mai fi reprezentat un „remake modernist”, ci un postmodernism. Manolescu îl vede, just, pe acesta din urmă tatonat de marele modernist Nichita Stănescu: „instinctul mai degrabă decît cultura l-a condus pe Nichita Stănescu la ideea unei poezii a poeziei”. Remake-ul modernist înseamnă parcurgerea accelerată a evoluției poeziei noastre în epoca interbelică: „scurta evoluție a poeziei noastre între războaie consta tocmai în tendința de a se lua pe sine ca obiect” (p. 232).

Interesant cum, deși criticul nu-l gustă prea mult pe Nichita Stănescu (și Emil Brumaru va fi sublicitat), istoricul literar îi recunoaște importanța, punîndu-l într-o serie elitară care începe cu Eminescu și se continuă cu Arghezi. Manolescu, autorul Lecturilor infidele, dovedește o neobișnuită capacitate de obiectivare. Deși gustul îl conduce către judecăți de valoare formulate fără rezerve și amabilități de circumstanță, reflecția asupra cîmpului literar și a evoluției literaturii române în sensul arătat cu degetul „de lumină” de către Maiorescu îl face pe criticul „șaizecist” să capete ceea ce se numește impersonalitate și să devină, prin aceasta, o instanță.

Nu altfel s-a întîmplat cu Lovinescu, care a elogiat romanul Ion deși acesta nu era unul „urban”, ci cu situații țărănești tipice. Impersonalitatea nu echivalează însă cu fuga de obiectul literar sau de aprecierile critice asupra acestuia. Dacă alți critici ai noștri se refugiază în considerații generale, opera literară fiind pentru ei un simplu pretext, Manolescu insistă analitic asupra cărților și interpretărilor critice de care ele au avut parte. Istoria de față sintetizează și vede „din avion” ceea ce anterior a fost parcurs „la pas” (mai puțin în epoca post-’89, unde retragerea din oficiul cronicii literare, în 1993, și-a spus cuvîntul). Iar dacă scriitori canonici nu sînt scutiți de obiecții critice, unele devastatoare (poezia lui Blaga „este pînă tîrziu lipsită de firesc și de organicitate”, teatrul lui Camil Petrescu e „în bună măsură, al unui veleitar, care însă era convins că are geniu”, Eliade scrie romane „simpliste sub raport psihologic”, la Preda se văd „zațul realist-socialist” și „realismul cam gospodăresc”, la Breban ar fi fost nevoie de „mai mult discernămînt”, Buzura pare că „se lovește de piedici insurmontabile, care-i solicită mai mult transpirația decît inspirația”), confruntarea cu alți critici – mai ales cu Călinescu – este un adevărat spectacol și turnir de inteligență.

Capitolul pe care Manolescu i-l dedică „divinului critic” se intitulează Moștenirea lui Călinescu, iar la începutul lui este schițată istoria receptării Istoriei din 1941, cu recunoașterea francă a rolului fundamental jucat de aceasta pentru critica estetică a generației ‘60. Istoria canonizatoare a lui Călinescu a fost, scrie raționalistul Manolescu, „Biblia” pentru tînărul critic care a avut șansa de a scrie în aceeași publicație („Contemporanul”) cu modelul său. Dar pînă la revenirea lui Călinescu în condiția de centralitate literar-culturală și consacrarea lui definitivă prin asimilarea canonului său de către cel didactic, el a avut parte nu numai de contestarea critică a Istoriei din 1941, ci și de indexarea sa în anii ‘50, cu toate compromisurile lui pe noua linie.

De la finele epocii interbelice la finalul epocii realist-socialiste, mai mult de două decenii, Călinescu (și, de asemenea, Lovinescu, dispărut în 1943) traversează o perioadă neagră. Manolescu o punctează: „Călinescu a fost contestat mai cu seamă la apariția Istoriei, de către o extremă dreaptă (nu numai) literară îmbuibată de patriotism belicos, apoi, în 1949, de Ion Vitner, în Critica criticii, purtător de cuvînt al stîngii comuniste proaspăt ieșite din oul roșu, în fine, după 1989, de cîteva voci critice izolate, dar audibile, pentru cele mai diverse motive. Nereeditată pînă în 1982, Istoria a avut o influență clandestină în tot acest timp. Pentru criticii generației mele, ea a reprezentat Biblia.” (p. 155).

Distanța față de criticii interbelici, din generația lui Călinescu, este marcată. Introducînd în canonul literar, cum spuneam, însăși contemporaneitatea lui autohtonă, Călinescu a adus în mediul de obicei aseptic al disciplinei toate tensiunile prezentului interbelic. El, scrie cu vizibilă plăcere și empatie Manolescu, „a reușit performanța de a enerva pe toată lumea, de la istoricii epocii vechi, fiindcă le impunea un criteriu estetic, la criticii literaturii contemporane, fiindcă le impunea un criteriu istoric, de la antisemiții care îl acuzau că a acordat un loc de veci scriitorilor evrei, la liberali, care bănuiau capitolul final, Specificul național, de idei ortodoxiste.” (p. 158). Cu toate că admirația criticului „șaizecist” pentru modelul său se vede și acum cu ochiul liber (nu numai în anii tinereții), capacitatea de obiectivare a lui Manolescu, ascunsă sub stilul inconfundabil, îl face să dea dreptate nu marelui predecesor, ci… criticilor lui: „Culmea e că și unii, și alții aveau, în măsuri diferite, dreptatea lor. Istoria plătește aerului ideologic foarte tulbure din pragul războiului un tribut care azi se vede cu ochiul liber, mai ales în postfață. Lovinescu fusese mult mai consecvent în principiile sale” (p. 158).

La rece judecînd, raționalistul Manolescu are dreptate încă o dată. Finalul Istoriei (al „Bibliei”) este un curat delir patriotic, după ce evreii fuseseră (în 1941!) „apărați” în acest fel: „Prin această lipsă de tact, la noi ca și oriunde, evreii atrag asupră-le, periodic, toate fulgerele”. Și apoi vine micul delir al marelui Călinescu: „Noi am făcut caz de latinitatea noastră, indiscutabilă, dînd însă impresia că sîntem tineri și neglijînd substanța medulară. Noi însă sîntem romani ca și francezii galo-romani, popor străvechi adică, cu notele lui etnice neschimbătoare esențial, primind limba si cultura latină. În fond sîntem geți și e mai bine a spune că, în felul nostru, am primit și noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să-l continuăm de la longitudinea reală, fără mimetisme anacronice. Spiritului galic și brit trebuie să-i corespundă aici, prin sporire, spiritul getic. Căci să nu uităm că pe columna lui Traian, noi, dacii, sîntem în lanțuri.”.

E drept că G. Călinescu avea altă vîrstă cînd își încheia Istoria decît Manolescu cînd își scrie Epilogul la Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc – dar dacă la primul istoria literaturii române este și o formă de compensare identitară, la al doilea e gratuitate artistică receptată și valorizată ca atare, în formele literar-culturale. În timp ce Călinescu își scutură simbolic lanțurile de dac de pe columna lui Traian, Manolescu îl citează pe marele nostru grec stabilit la Berlin: „zic și eu ca el: «Eu sînt cîrpaci bătrîn, eu cos de dragul pingelii, nu al cusăturii»”.

Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Editura Paralela 45, Pitești, 2014, 368 p.

(cronică apărută în „România literară”, nu. 11/2016)