Noul canon (I)

Deși G. Călinescu asimila istoria literară cu critica, în modul său paradoxal și scînteietor, între a fi un bun critic literar și, respectiv, un istoric nu este nicidecum un raport de presupunere reciprocă. Sînt critici de mare finețe analitică și interpretativă incapabili de a construi un întreg al literaturii (I. Negoițescu), după cum sînt istorici literari de amplă perspectivă cărora le pune probleme analiza unui text poetic (Eugen Simion). Nu putem pretinde unui critic să fie și cronicarul cel mai longeviv al unei literaturi, și istoricul ei; dar aceasta pare a fi miza, una dublă, a lui Nicolae Manolescu prin Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc.

La același Călinescu, compendiul din 1945 era o versiune „scuturată” a Istoriei din 1941. La Manolescu, avem o carte de sine stătătoare, diferită sub multe aspecte de Istoria din 2008, deși se apleacă asupra aceleiași continuități literar-culturale: de la pragul secolului 16, cînd se face mai mult cultură decît literatură (decalajul față de literaturile occidentale fiind mare), la cel al secolului 21, cînd, ca să glumim puțin pe seama unor autori lipsiți de lecturi, e vorba mai mult de literatură decît de cultură.

Cinci secole de literatură română: iată o provocare pentru orice critic literar, obligat să pună analizele și evaluările făcute unor cărți nu doar în contextul socio-cultural al epocii lor, ci și în tabloul general al unei literaturi. Desigur, cronicarului literar care citea F al lui D.R. Popescu nu-i lipsea perspectiva de încadrare a romanului într-o istorie a formelor romanești, fie ea autohtonă ori universală; însă în cronica literară se insistă, cum e și firesc, asupra unei cărți, multiplu focalizată și analizată pe mai multe pagini. Diferența față de actuala Istorie „pe înțelesul celor care citesc” este sesizantă: aici, lui D.R. Popescu i se alocă sub două pagini – și el este, așa zicînd, dintre norocoșii autori contemporani prezenți.

Altfel spus, toată literatura română este văzută la scară, ceea ce face deliciul lectorului avizat și provoacă, probabil, consternare în rîndul autorilor auto-centrați. Departe de a căuta să se facă popular în rîndurile scriitorimii sau ale colegilor de breaslă critică, Manolescu a creat un canon în care valorile literare postbelice sînt permanent confruntate cu cele din epocile anterioare. Nu se observă vreo preocupare a sa pentru „imagine”; îl interesează, în schimb, „reabilitarea” și revalorificarea unor autori nedreptățiți, de la Alecsandri la Slavici. În această direcție, Manolescu se confruntă critic cu istorici literari aflați ori prea aproape de un scriitor pentru a-i dimensiona corect importanța, ori prea departe, ca sensibilitate morală, pentru a-l recepta favorabil. Astfel, Alecsandri „este nu numai cel mai de seamă poet din generația romantică, dar și cel mai nedreptățit de posteritate. Iorga și Ibrăileanu îl învinuiesc de frivolitate lirică, iar G. Călinescu îl consideră «poet oficial». Nu «oficial» este însă cuvîntul potrivit, ci «ocazional». Dacă Alecsandri nu pierde din vedere nici o ocazie de însemnătate istorică, din trecut sau din prezent, consacrîndu-le tuturor, vreme de o jumătate de secol, poezii care au intrat în imaginarul național, nu înseamnă că ascultă de vreo comandă politică.” (p. 31).

Distanțîndu-se de criticii altor epoci nereceptivi la poezia lui Alecsandri, criticul „șaizecist” devenit istoric literar îl compară pe autorul baladei Șoimul și floarea fagului cu Eminescu din Luceafărul și Ion Barbu din Riga Crypto și lapona Enigel. E vorba de un „anticipator nerecunoscut decît rareori al poeziilor generațiilor următoare, de la Eminescu la Coșbuc și de la Iosif la Goga”, iar pastelurile sale „deschid la noi calea unei specii”. În fine, scrisorile lui Alecsandri sînt „absolut minunate”, iar teatrul, creat în diferite registre, „oferă scenarii pe gustul regizorilor moderni”. În timp ce cutare autor contemporan nu se regăsește nici măcar printr-o menționare în această Istorie atît de exigentă, „veselul Alecsandri” are parte aici de o adevărată celebrare simbolică.

Cazul Slavici este și mai complicat, fiindcă în el s-au acumulat tensiuni fără legătură cu opera literară. Pentru a-l „salva” pe creatorul Slavici de omul cu același nume, criticii au disociat între cele două identități, mergînd în linia unei autonomii a esteticului obținute cu prețul penalizării omului. Călinescu citează în Istorie versuri ale lui Goga dedicate bietului Slavici, sub titlul Unui scriitor vîndut. Versurile sînt „crude”, scrie Călinescu, ceea ce e totuși un eufemism pentru următorul blestem liric: „Nu-i simți în noaptea ta de jale,/ Cum vin convoi întunecat,/ Eroii scrisurilor tale/ Și ți s-apropie de pat?// Vin popi bătrîni cu barbă sură,/ Țărani cu chip însîngerat,/ Vin să te blesteme din gură,/ Vin să te-ntrebe de păcat.” etc. Disocierea călinesciană între om și autor are, la rîndul ei, un alt tip de cruzime: „Moartea, la 17 august 1925, înlesni apoteoza operei.”.

Mai întîi, Manolescu subliniază rolul esențial al lui Călinescu în impunerea lui Slavici în canonul literar, după ce critici interbelici precum Vianu sau P. Constantinescu fuseseră „refractari”. E o diferență considerabilă între verdictul lui P. Constantinescu dat unui mare prozator („valoare creatoare submediocră”) și recunoașterea acestuia ca atare de către G. Călinescu. Călinescu a văzut în Mara „un pas mare în istoria genului” și „aproape o capodoperă”. Manolescu duce analiza marelui roman mai departe, după ce o făcuse în Arca lui Noe. „Cine vorbește totuși în roman?”, se întreabă istoricul literar după ce a întors pe toate fețele, ca analist, romanul devenit canonic al lui Slavici. „Naratorul nu e Mara, dovadă că foarte curînd el ia distanță față de văicărelile săracei femei, dezvăluindu-i adevărata stare materială, și încă pe un ton ironic”.

Se crede în continuare că un poet scrie din „inspirație”, iar un romancier, cu „forță”. Manolescu atrage atenția, pe bună dreptate, asupra construcției personajului și a compoziției romanești, aflate într-o relație deopotrivă strînsă și plurisemantică. Personajul devine memorabil nu prin trăsăturile lui (ce personaj nu devine memorabil la Tolstoi? s-ar întreba Raicu), ci printr-un „joc între identificare și distanță” remarcabil analizat de istoricul literar. Acest joc „conduce la o caracterizare a eroinei de o finețe rar întîlnită în proza noastră, chiar și mai tîrziu. O vedem o dată pe Mara așa cum își apare sieși și, altă dată, așa cum le apare celorlalți. Perspectiva exterioară este etică, aceea interioară, psihologică. Aceeași «gură a satului» din nuvele apreciază ceea ce individul face ca urmare a impulsurilor sale subiective.” (p. 73).

Lui Slavici-omul i se face dreptate înainte de a trece o sută de ani de la moarte (!), în Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Judecat moral de ardelenii contemporani lui ca „filomaghiar” și „simpatizant al monarhiei austriece”, tîrît în cinci procese de stăpînirea maghiară, închis la Vaț, arestat apoi pentru „colaboraționism” cu ocupantul german, laolaltă cu Arghezi, și judecat, tot moralmente, de oameni atît de diferiți precum Iorga și Lovinescu, un mare și modern prozator ca Slavici este reabilitat de un mare critic literar care are, ca și scriitorul altei epoci, curajul de a fi contra curentului de opinie: „Nici un singur gest nu-l compromite. Nici un singur rînd din publicistică nu poate fi întors împotriva lui. Literatura lui toată îl arată mai degrabă un cosmopolit, evocator al unei lumi amestecate național și religios, fără conflicte de clasă și fără ideea de mezalianță, locuitoare a unui sat aflat la limita urbanizării, cu bresle și meșteșuguri temeinic constituite, în solida tradiție germană și ungurească.” (p. 70).

Dacă G. Călinescu îi acorda în Istoria din 1941 multe pagini lui Cezar Petrescu, pentru a explica publicului „captiv” din interbelic că acesta este doar „un confecționator cu însușiri literare”, Manolescu îi va oferi una singură, făcînd economie aici pentru a „risipi” spațiul cu autori precum Alecsandri și Ghica, Maiorescu și Lovinescu, Eminescu, Creangă, Caragiale și nedreptățitul Slavici. Ultimul verdict al lui Manolescu anterior abordării epocii moderniste (1918-1947) este la fel de sec și de crud precum cele ale criticilor ce au forjat cîte un canon literar (Maiorescu, Lovinescu, Călinescu): „Publicistica, teatrul și romanele lui Minulescu au fost pe bună dreptate date uitării.” (p. 107).

Nici ura de care a avut parte un scriitor (Slavici, Macedonski), nici succesul de care s-a bucurat un scriitor (Minulescu, Cezar Petrescu) nu influențează judecata de valoare estetică a criticului literar din generația 1960 care a ambiționat și a reușit constituirea unui nou canon.

Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Editura Paralela 45, Pitești, 2014, 368 p.

(cronică apărută în „România literară”, nr.10/2016)