Natura scriitorilor

Un volum pe jumătate surprinzător, și pe jumătate nu, este Recurs la natură de Eugen Simion, cu un amplu subtitlu, în care se conține și încadrarea cărții, de către autor, într-o specie critică anume: Natura ca obiect estetic. Cultura privirii. Studiu de geocritică literară. Surpriza, plăcută, este aceea de a parcurge un volum masiv și dens, de peste 500 de pagini, adăugat în acest an unei bibliografii critice oricum impresionante, unei opere în adevăratul înțeles al cuvântului.

Față de alți critici și istorici literari autohtoni care trăiesc „din amintiri” sau, dimpotrivă, sunt încă „nenăscuți” (vorba poetului) bibliografic, „șaizecistul” Eugen Simion pune „pe masă”, cu o ritmicitate uimitoare, reeditări și cărți noi, precum și aceasta, apărută la doi ani după Secolul al XIX-lea în doi mesianici chibzuiți și un vizionar mistic (2020). Pentru cei mai puțin familiarizați cu împărțirea pe epoci cultural-istorice a literaturii române, de observat evidența: universitarul Eugen Simion, specializat în literatura postbelică și dedicându-i acesteia sinteza Scriitori români de azi, a „evadat” tot mai des, în deceniile din urmă, către zone disciplinare și arii istoriografice aflate departe de acel „azi” ce acoperă literatura română contemporană. Încurajat probabil de succesul cărții Dimineața poeților din 1980 (într-adevăr, una dintre cele mai valoroase și mai frumoase cărți din opera lui Simion), criticul literar a început să facă sistematic istorie literară, recitind și cartografiind ceea ce a fost în literatura română înainte de modernismul interbelic de la care s-a revendicat neo-modernismul generației 60.

Semnificativ însă — după cum se va vedea din analiza cărții de față —, această întoarcere spre trecutul literar românesc a fost făcută nu într-un spirit îngust-factologic și pozitivist, ci cu instrumente moderne și o sensibilitate critică asemenea, cultivată la școala franceză a gustului și stilului. În aceste condiții, nu e deloc surprinzător că motto-urile alese pentru volumul Recurs la natură sunt, în ordine, din Jean-Jacques Rousseau, Baudelaire, Bachelard, Sadoveanu și Michel Deguy. Implicit pe tot parcursul cărții și, aici, explicit, se manifestă astfel flexibilitatea istoricului literar care nu uită niciodată că este în fond critic interesat de valoarea artistică a literaturii pe care o citește, indiferent de contextul ei istoric, de epoci, de generații, de școli literare, orizonturi culturale și chiar de meridiane geografice. Eugen Simion citește și recitește cu creionul în mână literatura română pe întregul ei desfășurător istoric, folosind și „ocaziile” editoriale ale colecției „Opere fundamentale” pentru o reîntâlnire directă (nu mediată) cu opera unor scriitori români din toate epocile noastre cultural-istorice. Prin urmare, catalogul de nume de scriitori editați în colecția „Opere fundamentale” a lărgit mult, la rândul său, aria de interes a criticului, confruntat cu diferite coduri culturale și lingvistice, cu formule auctoriale dintre cele mai variate și, nu în ultimul rând, cu creații literare eterogene, numărând capodopere, dar și titluri de plan secund.

Hărnicia neobișnuită a cititorului profesionist care a parcurs în ultimele decenii zeci de mii de pagini scriind despre ele alte mii este dublată de ceea ce aș numi o umilitate a criticului, a criticii, și pe care o regăsim nu numai în sfera cronicii de întâmpinare. Așa cum un cronicar literar citește un volum recent apărut și își confruntă propriul sistem critic cu adevărul propriu literaturii citite „la cald”, tot astfel un istoric literar precum Eugen Simion a citit zeci, sute de autori români „vechi”, neobosind să scotocească prin operele lor cu acea sensibilitate critică modernă despre care am vorbit.

Lista de nume autohtone care se începe de la capitolul al VI-lea al volumului de față se suprapune, practic, cu o listă canonică a literaturii române de până la modernitatea lui Fundoianu. Recurs la natură ne plimbă prin întreaga literatură română, în ordine cronologică și cu decupaje tematice, aproape fiecare autor din sumar fiind unul important (apare, e drept, și Mumuleanu, dar i se oferă mai puțin de o pagină): Dosoftei, Cantemir, Budai-Deleanu, Conachi, Iancu Văcărescu, Asachi, Cârlova, Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Codru-Drăgușanu, Dinicu Golescu, Bolliac, C.A. Rosetti, Alecsandri, Alecu Russo, Negruzzi, Filimon, Ion Ghica, Hasdeu, Odobescu, Eminescu, Macedonski, Slavici, Caragiale, Creangă, Duiliu Zamfirescu, Hogaș (eu nu-l consider un scriitor atât de important, dar să admitem că nu putea lipsi dintr-o carte dedicată Naturii din operele scriitorilor noștri), Coșbuc, Sadoveanu, Petică, Anghel, Pillat, Voiculescu, Crainic (acesta chiar că putea lipsi), Maniu și Fundoianu.

Înainte de a-i căuta pe marii absenți (Rebreanu, de pildă, excepțional portretist nu numai al naturii umane, ci și al naturii, așa zicând, sociale; Hortensia Papadat-Bengescu sau M. Blecher pentru spațiul citadin, de mai mică sau mai mare urbe; Mircea Eliade, a cărui natură este văzută îndeaproape, prin ochii englezului Allan din Maitreyi, din India până în Singapore și Himalaya, ceea ce o face întru totul exotică pentru un cititor român mai puțin umblat), să recunoaștem că tema e atât de vastă, încât a pretinde exhaustivitate este a cere imposibilul. Nu există, probabil, scriitor român original care să nu ofere prin creația lui și o reprezentare personală a naturii: fie aceasta virgină, sălbatică, sau sistematizată ca în Olanda lui Sadoveanu, rurală sau urbană, social-comunitară ca la Slavici sau romantic-evazionistă ca la Eminescu, depresiv-morbidă, ca la Bacovia (alt mare absent, un poet ceva mai important decât Mumuleanu), sau ludic-feerică precum la Dimov.

Eugen Simion a căutat — și a reușit — să urmărească tema cât mai adânc, în urmă, pe verticala temporală, cu o viziune de istoric literar diferită de aceea tipologică a lui Valeriu Cristea din Spațiul în literatură. Dacă acolo spațiul închis ori deschis era important în sine, fiecare scriitor propunând unul și ilustrându-se printr-o subcategorie, la Simion natura din operele scriitorilor este importantă nu prin ea însăși, ci prin aceea că ea definește paradigmele autorilor respectivi, specificitatea literară a fiecăruia dintre ei. Felul de a reprezenta natura al unui scriitor este, în lectura avizată a lui Eugen Simion, un mod propriu de definire, o auto-caracterizare.

Iată-l pe Dinicu Golescu, călătorul studiat cu mare atenție de către istoricul literar, ca de altfel majoritatea personajelor scriitoricești din această carte: „Dominant, repet, este peisajul urban, acela care înregistrează nu frumusețile naturii virginale, ci creațiile civilizației urbane. Intră, și ele, în fond, în peisaj. Ghica și Filimon se vor specializa în acest tip de descripție. Pe Dinicu Golescu îl interesează nu ce-a creat natura creată, la rândul ei, de Dumnezeu, ci creația săvârșită, cu mintea și mâna, de om. De aceea, călătorind cu veșmintele sale orientale care înspăimântă pe medicii dintr-un spital vienez prin pitorescul lor încărcat, el caută «vrednici de scris întâmplări», gustă «apa metalicească» (minerală) și se miră de plăcere, se interesează de formele «ocârmuirii» și, observând frumusețea și soliditatea caselor, vrea să știe cum se «înstatornicează temeliile» lor, în fine, măsoară cu ochii totul, în stânjeni, sau, cum am văzut, cu palma, ca un țăran priceput din Goleștii natali. Într-un rând numără clopotele de la un sobor (catedrală) și află că sunt nouă… Are, putem spune, mania exactității, imaginația lui vrea precizie, nu metafore — instrumente ale misterului și indeterminării.” (p. 166).

Vedem cum criticul face din Dinicu Golescu un personaj, dar nu atât cu instrumentele compoziționale ale prozatorilor (deși Simion folosește uneori, inclusiv aici, strategii de portretizare epică, precum Călinescu în marea lui Istorie), cât prin subtila analiză încorporată în fiecare constituent al portretului.

Golescu nu putea fi decât pitoresc în Occident prin hainele lui orientale, în epoca aceea, astfel că veșmintele ne spun ceva caracterizant despre călătorul însuși, iar ele trebuie reliefate ca atare, în pagina critică. Simion punctează detaliul că medicii din Viena se „înspăimântă” văzându-i lui Golescu hainele, și imediat explică: „prin pitorescul lor încărcat”, trecând apoi mai departe, la alte linii sau laturi ale portretului, fiindcă acesta nu este bidimensional și linear, ci a căpătat volumul personajelor memorabile. Golescu „măsoară cu ochii totul”, sau chiar „cu palma”, criticul făcând comparația de afiliere și încadrare: „ca un țăran priceput din Goleștii natali”. Nu e exclusiv reflexul unui prozaism sau al unui spirit gospodăresc, poate nici „mania exactității”, cum scrie Simion, ci și convertirea în unități de măsură a uimirii călătorului în fața splendorilor Occidentului. Încercarea aceasta de „măsurare” e primul gest pe care-l face călătorul român copleșit estetic și tehnic, artistic și civilizațional. Cu mult timp înainte de pragul subtilelor considerații ale unui critic estet ca Simion, Golescu simțea nevoia să măsoare „cu palma” frumusețile pe care le întâlnea.

Ceva similar putem vedea într-o altă scenă cu români în Occident, cea din memoriile lui E. Lovinescu (modelul declarat al lui Eugen Simion) cu Aurel Vlaicu. Tragicul, pentru noi, Aurel Vlaicu e un Dinicu Golescu din altă epocă și mai plebeu, iar pagina lovinesciană construia un personaj la fel de pregnant: „am primit la Paris, prin 1910, vizita inventatorului nostru, venit să-și procure un motor Gnôme pentru aeroplanul său lipsit încă de motor; timp de trei zile am avut astfel ocazia să constat impresia lăsată de Paris în sufletul țăranului ardelean, care făcuse totuși studii superioare la Budapesta și München. — Uite, Vlaicule, aici e Luvrul, îi spuneam eu, privindu-l pe sub gene. Vlaicu își ridică ochii spre Luvru, îl măsură cu metrul lor de preciziune, apoi exclamă, scuipând: — Mare e, măi… să-i… mama măsei… Trebuie să fi costat mulți creițari… Peste o jumătate de ceas: — Uite, Vlaicule, aice e Opera… Vlaicu măsură și Opera cu ochi de zidar, apoi tot scuipând: — Mare e, măi, și Opera… să-i… mama mamei măsei. Și ea trebuie să fi costat mulți creițari! Timp de trei zile el a spurcat astfel toate monumentele Parisului, posedându-le în… mama măsei sau în ascendența lor femenină împinsă până la al nu știu câtelea grad” (în Memorii. Aqua Forte, ediție îngrijită de Gabriela Omăt, Editura Minerva, București, 1998, p. 63).

Revenind la Dinicu Golescu și la portretul remarcabil, în mișcare, pe care i-l face criticul, Natura este văzută în acest subcapitol, ca peste tot în carte, în felul în care un scriitor sau altul și-o reprezintă. Să mai dau un exemplu din Recurs la natură, și anume din capitolul dedicat lui Sadoveanu, scriitor inconturnabil pentru tema cărții, ca și în alte privințe.

Dacă în cazul lui Golescu istoricul literar își lega personajul cu multe fire de peisajul și mediul nou în care acesta ajungea, ca și de cele de obârșie, în cazul lui Sadoveanu, Eugen Simion procedează invers. Îl înfățișează pe marele prozator, atunci când acesta „privește” ori „descrie” natura (verbe des folosite în comentariile școlare, dar atât de inexacte, dat fiind că orice scriitor veritabil își creează natura, își scrie referentul), „preocupat de logica secretă a marelui univers”. Sadoveanu va fi extraordinar rezumat aici de Simion, între două citate doveditoare: „Lui Sadoveanu îi plac amurgurile, smălțuite în culori pregătite pentru o extincție ritualică. Prilej pentru acest prozator, preocupat de logica secretă a marelui univers, să observe semnele ceremonialului prin care trec generațiile succesive de oameni, viețuitoare și plante. Ceea ce un filosof ar încerca să explice prin noțiuni sigure, Sadoveanu sugerează relativ mai bine și mai frumos prin propozițiile lui pătrunse de melancoliile unui scepticism discret, ajuns la el, prin cărți și tradiții, din străfundurile timpului” (p. 422).

Destui scriitori din sumar au parte de analize extinse, cu referințe la mai multe opere și cu citate, uneori ample, care justifică opiniile critice. Simion pare mai puțin exigent și sever în istoria literară decât în critica de întâmpinare, căutând să „reabiliteze” într-un fel sau altul scriitori de diferite calibre; aceasta și fiindcă unghiul geo-criticii diferă de acela al analizei critice post-impresioniste.

Desigur, Eminescu ori Sadoveanu sau, dintre autorii străini discutați în primele capitole, Baudelaire sunt cazuri ideale, fiind deopotrivă mari artiști și scriitori la care discuția asupra peisajului, naturii, reprezentării artistice a spațiului este relevantă și bogată. Dar în restul cărții lui Eugen Simion, supra-tema Recursului la natură pare mai importantă decât valoarea literară propriu-zisă a textelor scrise de autori de toate categoriile; exigența estetică lasă locul unei metodice, meticuloase operațiuni de cartografiere a scriitorilor aflați pe diferite paliere valorice.

Totuși, autorul nu împinge „democrația” până într-acolo încât să ofere scriitorilor majori și celor minori un spațiu egal. În timp ce Alecsandri are peste 30 de pagini, iar Eminescu — 20, cu o revenire ulterioară, pentru alții e suficientă o pagină sau nici atâta. Cârlova este în carte un „meteor” cu câteva propoziții critice și trei strofe citate, subcapitolul consacrat lui Russo conține mai mult citate, la fel cel dedicat lui Rosetti. Istoricul literar dă sentimentul că i-a inclus în Recurs la natură pentru a-și face datoria față de memoria lor culturală, pasiunea lui critică fiind în altă parte, și anume în capitolele consacrate autorilor cu adevărat importanți, unde analiza se poate desfășura pe texte mult mai bune sub raport literar.

Din această perspectivă, se poate spune că Simion ia distanță și față de propriile premise metodologice geo-critice. El utilizează uneori termenii tehnici importați dintr-o bibliografie critică mai recentă, dar o face fără a se impregna de un jargon atotsuficient, la antipodul operelor literare comentate.

Criticul citează (și în câteva rânduri și enumeră) elementele acestei terminologii, dar în analiză le utilizează rareori, nefăcând din ei niște operatori critici. Într-un capitol de „concluzii provizorii”, Simion va porni de la conceptele geo-criticii, pentru a ajunge la ceea ce îl interesează cu adevărat: în ce măsură scriitorii români își înscriu spațiul ficțional „pe harta spiritului universal”. Ca și în Dimineața poeților, unde jargonul criticii tematiste era folosit cu relativă prudență, economicos, atât cât era necesar pentru a marca din unghi modern relectura unor opere de la începuturile literaturii române, și în Recurs la natură geo-critica lui Bertrand Westphal și a altora este pentru Eugen Simion doar un punct de intersectare cu propria lui critică (printre multe alte puncte), iar nu o ramură a criticii căreia să i se consacre: „Geocritica actuală folosește, repet, un număr de concepte (le lieu personnel, le génie du lieu, le lieu du mémoire, geograficitatea omului și, inclusiv, a operei literare, le réalème, idiolectul, spațialitatea etc.) pe care, din nevoi de demonstrație critică, le-am citat de mai multe ori și în eseul de față, fără a insista asupra teoriilor din spatele lor. Ceea ce este util, cred, este să dovedim faptul că scriitorii români din secolul al XIX-lea încep, într-adevăr, să aibă sentimentul că o operă literară se naște într-un spațiu specific și că opera impune, voit sau nevoit, un loc personal, dar semnificativ, simbolic. Un loc care, datorită valorii estetice a creației, se poate transforma într-un loc memorabil intrat, astfel, pe harta spiritului universal. Ce spații au creat și ocupă, azi, românii prin opera scriitorilor?” (p. 354). Semnificativ, analiștii cel mai des citați de Eugen Simion nu sunt reprezentanți ai geo-criticii, ci Tudor Vianu, cu Arta prozatorilor români, și G. Călinescu, cu Istoria lui: istoricul literar „șaizecist” își confruntă opiniile cu ale lor, fiind ca și ei atent și sensibil la aspectele stilistice și artistice ale unei opere literare.

Alecsandri — ca să închei cu exemplele — este un alt personaj memorabil al cărții, Simion dând impresia că-l simpatizează, anume pentru bunul gust al boierului „franțuzit”, cu savoir-vivre, impredictibil în expresia lui literară, elegant-versatil, ce mai!, un adevărat personaj demn de a fi însoțit descriptiv și analitic de către criticul comprehensiv. Într-o scurtă paranteză, Simion dă și o sintagmă de geo-critică („referințe spațiale”), dar într-un registru mai degrabă semi-ironic, după cum se poate vedea: „Jurnalul de călătorie este, se înțelege, și un prilej de reflecție pe teme morale și filosofice. Franțuzitul Alecsandri este pregătit și pentru asemenea subiecte. Meditează, de exemplu, la spleen (este, deci, la curent cu această stare de lâncezeală a spiritului de care se plâng romanticii), trece, apoi, la pisici și, din nou, la mare și la o frumoasă Miss Lady, care, după cât înțelegem, este poetă și scrie despre amorul îngeresc. Tonul comentariului este cordial, lejer. Autorul arată o disponibilitate totală, trece fără dificultate de la amorul îngeresc la măslinii cu frunzele smălțuite și, de aici, la șerpii cu pete galbene și negre, podoabe ale deșertului. Pagina jurnalului (poetul ține, într-adevăr, un jurnal de călătorie, marcând, la un moment dat, zilele și locurile pe unde trece, apoi uită de cronologie), jurnalul, zic, arată bine, epic vorbind, este plin de amănunte (referințe spațiale!) și, cum am arătat, de istorii, portrete, reflecții organizate în mici eseuri despre culoarea și, putem spune, psihologia specifică locului.” (p. 221).

O „disponibilitate totală” arată și Eugen Simion pentru modurile literare în care scriitorii din cartea sa își reprezintă în scrisul lor natura, spațiul, locul personal. Sunt diferențe însemnate de la un autor la altul și de la o epocă mai veche la una mai nouă; iar diferențele sunt importante și pentru literatura română, în întregul ei, și pentru istoricul literar care o traversează, încă o dată, în această carte cu disciplina studiilor literare și discursul eseului critic.

Recurs la natură este o carte încântătoare, ca și Dimineața poeților, dar mai ambițioasă, mai sistematică și cu o viziune istoriografică mai cuprinzătoare decât eseul despre începuturile poeziei române. Vedem aici la lucru, în paginile atât de muncite pe sub stilul elegant, un critic care iubește cu adevărat literatura, în general, și literatura română, în particular.

____________

Eugen Simion, Recurs la natură. Natura ca obiect estetic. Cultura privirii. Studiu de geocritică literară, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2022, 528 p.

Cronică preluată din revista „Contemporanul – ideea europeană”