Merge și-așa

Nu numai regimul scrierii s-a modificat după decembrie 1989, ci și regimul publicării. La o privire mai atentă: dacă înainte de Revoluție al doilea îl condiționa puternic pe cel dintîi, în epoca actuală publicarea unui volum devine irelevantă. În vechiul sistem totalitar, etatist, centralist și în care cenzura avea un rol atît de important, a publica o carte curajoasă sau chiar un grupaj de poeme într-o revistă era ceva aproape eroic. Scriitorul care le pusese pe hîrtie își asuma riscul interdicției de semnătură, iar redactorul (de revistă ori de editură) care nu fusese „vigilent” își putea pierde serviciul. În noua epocă, democratică, pluralistă, cu libertate de opinie și expresie și economie de piață inclusiv în sfera bunurilor simbolice, singurul risc este acela al editorului care scoate o carte în pagubă.

Ca și cum Emanuela Ignățoiu-Sora ar fi vrut, cu ingluvii, să-și protejeze editorul, volumul ei este o broșură, iar broșura numără 32 de pagini. Dintre acestea, două sînt albe (la final), două conțin Cuprinsul, iar patru sînt paginile de gardă. Rămîn 24, dintre care trei conțin un vers. Versul este considerat atît de important, încît o pagină se întinde, albă, de la el și pînă la pagina următoare.

Cu asemenea comice artificii de tehnoredactare și „expandare” grafică a conținutului, nu e greu de înțeles de ce broșurica autoarei se citește în șapte minute și cincisprezece secunde. Fiind un lector mai lent și căruia îi place să reia poemele pe care le citește, m-am întins pînă la jumătate de oră, stîrnit fiind de comentariile elogioase de pe coperta a IV-a a volumașului. De la Luminița Corneanu aflăm că „o nostalgie grea marchează poezia Emanuelei Ignățoiu-Sora. Din sertarele memoriei, scene cotidiene – de acasă, de la școală, din vremea copilăriei și a adolescenței – sînt scoase și întinse pe sfoara de rufe, la uscat. Adie din ele dorul de familia întreagă de altădată, mila de copilul care ai fost, confuzia în fața marilor schimbări din viață și din societate”. Sar peste alte asemenea considerații critice, pentru a vedea finalul: „trecutul e mai curînd, în acest microunivers poetic, un stol de ciori care te vînează neiertătoare”.

În chip bizar, criticii care ne recomandă ingluvii sînt mai lirici decît chiar broșurica despre care scriu. Cezar Gheorghe o ia de la Radu Petrescu, căruia i-ar da și nu i-ar da dreptate: „Dacă i-am da dreptate lui Radu Petrescu, ne-am împăca cu ideea că stările noastre interioare «nu sînt decît niște aparate optice defectate imediat după întrebuințare», tot ceea ce vom putea obține după complicatele mecanisme ale rememorării fiind «acea unitate ritmică pe care se desfășoară imaginile noastre despre noi înșine»”. Cum era de prevăzut, exact ingluvii de Emanuela Ignățoiu-Sora îl confirmă pe Radu Petrescu; ele (folosește Cezar Gheorghe pluralul) „reprezintă tocmai acea colecție de imagini cu noi înșine, ceea ce rămîne după revelația dureroasă a timpului niciodată regăsit”.

Să ne îndepărtăm însă de sirenele critice care ne-au momit să deschidem volumașul și să vedem o ingluvie. La pagina 13, dintre cele cu un singur vers, iată versul: „la școala din sat erau numai suplinitori”. La pagina 15, în format similar: „celelalte fete nu vorbeau cu provincialele”. O ingluvie cu trei versuri, date cu caractere italice, apare la pagina 18: „cine strînge toate aceste fire de lînă/ cine pune la loc tulpinile tăiate de floare/ cenușa nu se mai face pădure”. Simbolismul acesta în cursive e urmat de un poem mai realist în care transpar, vorba Luminiței Corneanu, marile schimbări „din viață și din societate”: „pe noi ne-a prins Revoluția făcînd cîrnați/ s-a încețoșat un pic ecranul cu George Marinescu/ au zis ai mei către bunici/ ce să mai facem cu porcul/ Jos comunismul!// era un cuvînt nou/ pe care mi-am propus/ ca orice premiantă conștiincioasă/ să-l caut în dex/ nu-l văzusem nici măcar/ cînd îmi dădea mama zece lei/ să îmi iau eclere”.

În sinteza poetică obținută prin aceste complicate „mecanisme ale rememorării”, să mai rulăm cîteva imagini ce ne rămîn după „revelația dureroasă a timpului niciodată regăsit” din rîndurile lui Cezar Gheorghe: „la coadă am stat de fapt/ după Revoluție/ cînd mama mi-a cumpărat/ o cutie cu finetti” (p. 22); „prima dată am văzut o broască/ la noi în pădure/ era o asemenea liniște/ că nici nu am băgat de seamă/ pînă a sărit” (p. 9); „tata avea o gașcă mare/ mama se împrietenise și ea cu nevestele/ pentru prima dată nu mai tundea/ nu mai făcea manichiura pedichiura vreunei cliente” (p. 8).

Ambiția Emanuelei Ignățoiu-Sora de a-și vedea numele pe un volum cu ISBN (cînd totul ar fi intrat fără probleme într-un singur poem, publicat ca atare într-o revistă tipărită sau postat pe internet) e un indicator pentru starea de „lucruri” literare ce oferă contextul acestor modeste texte. Formula, devenită proverbială, este „merge și-așa”. Cam toată lumea ambiționează să fie poet, sau critic literar, sau și una, și alta. Geme literatura română de poeți precum Emanuela Ignățoiu-Sora, de poeme precum cele de mai sus, de comentarii „critice” lipsite de autocontrol și luciditate evaluativă. Se găsește ușor un editor pentru ca oricine să poată deveni, „oficial”, scriitor; și se găsesc la fel de lesne comentatori care să justifice cu volute și să elogieze fără urmă de spirit critic orice text.

La fel de frecvent întîlnită este confuzia, naivă (la autori) ori deliberată (la critici), între dramaticul unui episod existențial și justificarea literară a tematicii extrase din el. Cinic vorbind, pare suficient ca un om să-și rupă piciorul sau să se îmbolnăvească de ulcer pentru ca el să devină poet cu ISBN, prin aceea că suferă. Criticul literar va suferi și el, empatic, pe coperta a IV-a, de ulcerul poetului, arătîndu-și cumsecădenia de fond și lirismul reprimat. Și Luminița Corneanu, și Cezar Gheorghe sînt niște poeți ratați, semănînd destul de mult, prin aceasta, cu autoarea broșuricii.

Dacă ne întoarcem, însă, de la deriva critică la cea lirică, să observăm că aceasta din urmă vine și din incapacitatea autorului de a discerne între ce este semnificativ pentru el și ce e semnificativ pentru alții. Emanuela Ignățoiu-Sora, ca un lot întreg de autori lipsiți de talent și de cultură poetică, ilustrează situația celui captiv în propriul cerc de personalizare. La marii autori, orice element personal poate deveni expresiv, printr-un discurs poetic (fie el eminescian sau stănescian, sorescian sau dimovian) în care episodul biografic se întrepătrunde cu imaginarul artistic, propriu. În schimb, la autorii modești literar, la veleitari, elementul personal nu devine expresiv, întrucît nu există nici conștiință poetică, nici cultură poetică, nici imaginar personal, nici originalitate, nici concept literar, nici inefabilul talent. Ar fi putut să facă autoarea de ingluvii poezie din tema abandonului? Ar fi putut, desigur, dacă ar fi fost poetă, nu autoare cu ISBN; așa cum ar fi putut (sub aceeași condiție) să facă poezie dintr-o prăjitură, dintr-un vagon de tren, dintr-un stadion plin la un meci de fotbal sau dintr-o cameră goală.

Nu trebuie luate în seamă astfel de maliții nejustificate. Este mai convenabil pentru toată lumea (mai puțin pentru cititorii care vor să afle cum este o carte, ce valoare are) discursul-standard: un volum impresionant, cu un ton atît de grav, cu o voce poetică atît de puternică și, deja, inconfundabilă…

Emanuela Ignățoiu-Sora nu-i nici măcar ultima autoare din ultimul val (se poate și mai rău); iar cei doi critici nu se numără, nici ei, printre experții în justificări (am văzut unele și mai comice).

Merge și-așa.

Emanuela Ignățoiu-Sora, ingluvii, Editura Charmides, Bistrița, 2014, 32 p.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 14/2016)