Alex. ȘtefănescuAlex. Ștefănescu
13.09.2016

Mai mult decât un best-seller

Deși pleacă de la un caz real – furtul unor tablouri de la Muzeul de Artă din Rotterdam săvârșit de un grup de români −, romanul Tascha al Mirei Feticu nu poate fi considerat literatură non-fiction. Autoarea păstrează într-un plan secund informațiile difuzate de mass-media și aduce în prim-plan portretul moral al prietenei unuia dintre infractori, Tascha, din care face – cu inventivitate artistică și perspicacitate de psiholog – un personaj greu de uitat.

Plecată din România, ca mulți alți români, în căutarea unei vieți mai bune (în condițiile în care România, prost administrată, a ajuns pe parcursul ultimilor ani aproape de nelocuit), Tascha practică prostituția în Olanda, la îndemnul propriului ei iubit, Radu. Dar ea nu devine o prostituată. Ceva din pudoarea ei de țărancă (originară din același sat, Carcaliu, din județul Tulcea, ca Radu), i-a rămas definitiv în suflet. Am putea vorbi de o puritate reziduală, prin care prozatoarea evocă, indirect, civilizația țărănească de la noi, pierdută poate pentru totdeauna (Marin Preda vorbea, încă de acum cincizeci de ani, despre „imposibila întoarcere”).

coperta-mira-feticu

Ca să poată supraviețui moral, Tascha minte permanent și se minte, se ascunde în voalurile unor mistificări și iluzii, a căror smulgere o face să sufere. De aceea și suportă foarte greu interogatoriile la care o supun polițiștii, după arestarea hoților de tablouri. Prozatoarea rezumă expresiv calvarul trăit de personajul ei:

„«Și cum e să spui adevărul?» întrebă polițista.

«O ușurare», minți Tascha.”

După cum se știe din presă, jefuitorii muzeului n-au reușit să vândă tablourile și, după mai multe acțiuni contradictorii, s-au întors cu ele în România și le-au îngropat în cimitirul din satul natal al lui Radu. Mama acestuia, dornică să distrugă orice probă, ca să-și protejeze fiul, le-a dezgropat și le-a ars, ceea ce a produs o puternică emoție negativă în Occident, distrugerea unor tablouri de mare valoare fiind considerată o faptă mai gravă decât furtul lor. Polițiști veniți din Olanda, în colaborare cu polițiști români, au făcut săpături în cimitir în căutarea tablourilor, ghidați de Tascha, care asistase la îngroparea lor. N-au găsit nimic. În roman este vorba de reluarea investigațiilor (după ce mama lui Radu își retrage declarația că ar fi ars tablourile). Escortată de doi polițiști olandezi, Tascha vine încă o dată în România și își revede satul, preocupată de impresia pe care o va face tatălui ei, pe care îl iubește și îl respectă într-un mod rudimentar, dar sincer.

(Când se „smiorcăie”, exasperată de capcana în care a prins-o viața, Tascha este admonestată de iubitul și proxenetul ei:

„«Ce e, moțăroanța? Acuma ce mai e?» Ea încerca să explice, dar el își pierdea răbdarea și se ridica în picioare. Ea își strângea genunchii la țâțe. «Să-ți fie rușine», striga Radu. Rușine!»

Tascha ura cuvântul «rușine». Orice, dar numai nu «rușine».

«Mie mi-ar fi rușine», zicea Radu și cuvântul o plesnea peste buze ca un șobolan umflat: «Să-ți fie rușine!», «Mie mi-ar fi rușine!», «Nu ți-e rușine?»

«De ce să-mi fie rușine?» întreba Tașa în hohote. «Numai tata are dreptul să mă-ntrebe dacă mi-e rușine!»”)

Prozatoarea și-a ales cu un instinct artistic sigur momentul revenirii Taschei în România pentru a-l valorifica din punct de vedere literar. Este o situație care permite studierea/ imaginarea reacțiilor fetei de la țară derutate de experiența pe care a trăit-o în Occident fără s-o înțeleagă (și pe care o înțelege abia în cursul anchetei).

În același timp, colaborarea tăcuților polițiști olandezi cu volubilii polițiști români oferă sugestii pentru schițarea unei comedii a confruntării dintre două moduri de viață. Ca un acompaniament discret al dramei trăite de Tascha, se desfășoară această comedie, pe care putea să o scrie numai o autoare ca Mira Feticu, care știe și cum se trăiește în România, și cum se trăiește în Olanda:

„Într-o jumătate de oră masa lungă se umpluse cu bunătăți, «să vadă delegația olandeză că n-avem numai hoți, ci și o bucătărie grozavă românească!» zise șeful de post.

«Nu e cam devreme pentru cină?», întrebă polițistul olandez, cel roșcovan. Și râse, pentru că știa răspunsul de data trecută: două bătăi strică, dar două mâncări nu.”

Romanul Tascha este mai mult decât un best-seller, este o carte bună.

Mira Feticu, Tascha, roman, Satu Mare, Ed. Pleiade, col. „Alex. Ștefănescu vă recomandă”, 2016. 160 pag.

(Text apărut în România literară nr. 10/ 2016)