Daniel Cristea-Enache Tradiționalismul nostru poetic nu a fost decât rareori „pur”, ci în interferențe și împrumuturi reciproce cu modernismul ce ar fi trebuit să-l disloce. Schimbarea de paradigmă, în interbelic, nu s-a putut face tocmai fiindcă ele erau amestecate și, la unii poeți, decantarea lor a rămas extrem de dificilă. E unul dintre motivele „violenței” programatice a lui Barbu din textul său dedicat poeziei „leneșe”: era un modernist purist și ar fi dorit ca peisajul poetic înconjurător să-i semene. Nu-i semăna.
Nu-i seamănă nici astăzi, când elementul tradițional regăsit în tematică și în problematică, în felul în care un poet sau altul își selectează subiectele, asociindu-le anxietatea și angoasa, ține mai degrabă de un sentiment profund al dezrădăcinării decât de alienarea expresionistă, chiar și aceasta marcată, la Blaga, de proiecția simbolică a unui sat anistoric, într-o „zariște” cosmică. La Ion Horea, ca și la alți autori ardeleni, dezrădăcinarea devine dintr-un subiect, printre altele, al unei poezii, o temă a liricii în întregul ei. Poetul se întoarce mai mereu spre un trecut personal și comunitar transfigurat de emoții și idealizat; iar prezentul, dezamăgitor și întristător, este văzut cu un realism depresiv care îl face astfel. Până-ntr-o zi, placheta de față, nu înfățișează un poet „obiectiv”, fiindcă tradiționalismul își creează tot cu un program ideologic și artistic un repertoriu tematic și anumite deziderate pe care versurile le servesc. Dacă însă, în alte volume, asistam la o „imposibilă întoarcere” în spațiul paradisiac-rural, cu expresia stilistică a lui Horea, acum poetul recuperează mai multe limbaje și tonalități lirice, actualizându-le insolit. Eminescu, Goga, Bacovia și chiar melosul popular au parte de relecturi și revizitări simbolice, autorul punându-se între paranteze până la a uita de sine. Iată o foarte frumoasă Vedenie, în care melodicitatea textului și repetarea obsesivă a unor versuri au ceva de bocet ritual: „Hotaru-i umbros/ Livezi au apus/ Prin gardul dinjos/ Prin gardul dinsus// Mai trece Iisus/ Cu chip dureros/ Prin gardul dinsus/ Prin gardul dinjos// Dar toate s-au scos/ Și toate s-au dus/ Prin gardul dinjos/ Prin gardul dinsus// Rămâne Iisus/ Călcând luminos/ Prin gardul dinsus/ Prin gardul dinjos”.
Hotarul e „umbros”, livezile au „apus”, toate „s-au scos”, toate „s-au dus”. Paradisul „în destrămare” figurat de Blaga în tensiunea de sens a expresionismului se reface aici în jurul lui Iisus „călcând luminos”. Mântuitorul este cel care păstrează sensurile și le restaurează. Dar poezia e tot melancolică și depresivă, fiindcă tradiționalismul are capacitatea de a suferi și a extrage semnificații din chiar această suferință. Numai sămănătorismul, care îi oferea lui Lovinescu numeroase prilejuri de „execuții” critice, rămâne vesel și fals. Un Psalm îi dă lui Horea prilejul să-i facă o vizită liric-ritualică lui Goga. Scena strângerii la cină și a punerii bucatelor pe masă va fi văzută, de la o distanță temporală dureroasă, de martorul care o transcrie liric: „Erai acolo-n fiecare sară/ Pe laviță când ne strângeam la cină/ Și fața ta, cu lampa doar vecină/ Se-asemăna zăpezilor de-afară.// Când auzeai, așa, fără pricínă,/ O vorbă mai nedreaptă, mai amară,/ Părea că te-ncovoi sub o povară/ Ori ca un pom tăiat din rădăcină.// Și umbra lămpii se-aduna sub grindă/ La gândul tău ivit să ne cuprindă,/ Cum se-așezau bucatele pe masă.// Ai fost apoi durere și-nsoțire/ Pe calea lor de care nu am știre/ Eu, martorul, ori umbra lor rămasă.”. Poemul se eminescianizează progresiv, Horea comutând subtil perspectiva și apropiind-o de cea a sonetelor lui Eminescu. Tabloul descriptiv și „obiectiv”, deja marcat de jalea dezrădăcinării a lui Goga, primește în final un influx de melancolie reflexivă; pe ultimele versuri, lumea pierdută se îndepărtează tot mai mult de cel care a pierdut-o.
În Rugăciune, Horea uită de lirismul ardelenesc și intră decis în spațiul simbolic și expresiv al lui Eminescu. Chiar titlul poemului e edificator. De data aceasta, nu sonetele eminesciene sunt revizitate, ci Scrisorile, dar poetul de azi surprinde din nou prin perspectiva pe care o deschide. El nu mai e conștiința sau vocea exterioară a versurilor, cel care privește și descrie lucrurile din afară, ci capătă trăsăturile unui personaj din Scrisorile eminesciene: „bătrânul dascăl”. Numai că acesta devine credincios și, la persoana I, i se roagă lui Dumnezeu să-i răspundă „înainte de-a începe să-nsereze”. „Bătrânul dascăl” devine aici protagonist și psalmist: „Doamne, spune-mi rugăciunea, s-o învăț pe dinafară/ Dac-ar fi să se-nțeleagă și în graiul tău ceresc/ Întunericul din mine, nu din casă ori de-afară/ Este cel prin care caut și te strig să te găsesc/ De pe tronul tău pe care mi-l închipui printre nouri/ Mai în șoaptă ori în țipăt, cum ar fi să te-nțeleg/ Și prin golurile mele, nesfârșitele ecouri/ Într-o clipă să-mi dezlege universul tău întreg/ Căi pe care nime-n lume n-ar putea să le străbată/ Ca-n povești să mă aștepte până-n pragul tău să urc/ Și să uit ce va să-nsemne nicidecum și niciodată/ Ori să calc pe semilună rătăcit prin veacul turc/ Semnul crucii-l fac, umilul, și-n genunchi rămân o oară/ Dac-ar fi să-ntreb în ce fel ai putea să-mi și răspunzi/ Înainte de-a începe să-nsereze și să doară/ Vorba ta-nțeleasă numai de nebuni și muribunzi/ Doamne, dac-ar fi să fie scris de mâna ta în carte/ Și un nume dintre cele mai alese cât de cât/ Și-n a cărui pomenire l-aș vedea și mai departe/ Prin hotar, la drumul țării, în ogradă și pe rât/ Înțeleg c-ar fi primită rugăciunea mea de-acuma/ Să-mi îngădui din poveste să mă-ntorc la ce mai sunt/ Și cu anii mei alături grămădiți, mai albi ca spuma/ De nimicul vorbei mele când îl știu să mă-nspăimânt”.
Poemul, spre final, ia un ușor colorit rural-regional („în ogradă și pe rât”, adică de-a lungul râului), însă accentul „local” se pierde în meditația aceasta intensă și dureroasă a celui cu anii „alături grămădiți”. Alături de Rugăciune este în sumar un Psalm intitulat chiar așa, cum sunt mai mulți în placheta unui autor care, aproape nonagenar, continuă să scrie o poezie surprinzătoare și subtilă.
Ion Horea, Până-ntr-o zi, Editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2017, 72 pag.
