Daniel Cristea-Enache 
Spre deosebire de alți istorici literari și cercetători care se specializează într-o epocă literară și istorică, ieșind rareori din cuprinsul acesteia, Ana Selejan are multiple competențe istoriografice. În Literatură mare, literatură mică, volum masiv cuprinzând articole și studii scrise pe durata unui sfert de secol (1991-2016), câteva inedite, majoritatea publicate în reviste, unele și în cărți ale autoarei, sumarul arată un arc larg de cerc, de la Alecu Russo și Alecsandri la Blaga și Cioran, de la G. Călinescu la componenții Cercului Literar de la Sibiu, și de la Radu Gyr la Petru Dumitriu, văzut, acesta din urmă, nu numai în apogeul său realist-socialist, ci și în faza postrevoluționară, când revine în literatura română după decenii de exil și punere la index de către autoritățile pe care le slujise. E drept că sintagmele din titlu nu sunt prea bine lămurite, chiar dacă, încă în primul articol din volum, Literatura mare, se spune că „marea literatură a ținut cont de morala timpului care a generat-o” și că valoarea estetică „presupunea și o accentuată coloană morală a operei”; „și nu numai a operei – adaugă Ana Selejan -, ci și a autorului ei, perceput de societate ca o veritabilă conștiință cetățenească a momentului” (p. 7). Dacă „etica societală” este legată, într-un fel sau altul, de literatura „mare”, se presupune că absența ei ne-ar face să vorbim despre o literatură „mică”, pe care autoarea o vede „din 1990 încoace” și căreia îi spune „postmodernă”. „Trei sunt subiectele de interes ale autorului postmodern: trecutul comunist, prezentul social și experiența intimă, toate văzute prin lupă mizerabilistă, minimalistă, sexualistă, cu referențialitate și autoreferențialitate joase”. Și mai explicit: „Autorul postmodern uită o importantă lecție a literaturii: pornografia n-a generat valoare literară” (p. 12).
Așa este, dar a pune postmodernismul literar sub semnul pornografiei și a-i atribui o lupă „mizerabilistă” ori „sexualistă” de ficționalizare e o eroare ce trebuie corectată. Ana Selejan suprapune aici două generații literare distincte, manifestate într-un același interval, dar cu diferențe de estetică și de scriitură considerabile. Chiar dacă „optzeciștii” și „ego-prozatorii” publică romane în aceiași ani, din 2000 încoace, și chiar dacă poeții de afiliere postmodernistă și cei iconoclaști ai generației următoare își scriu versurile în același context de libertate totală, după dispariția cenzurii din regimul trecut, ei diferă unii de alții mai mult decât seamănă. Inclusiv în interiorul generației mai tinere, „mizerabilismul” și „sexualismul” nu sunt caracterizante decât pentru unii autori, nu pentru toți (ce ar fi „mizerabilist” în romanele lui Filip Florian, de pildă?). În fine, pentru a face distincțiile necesare și cu privire la un anumit tip de scriitură, accentele „mizerabiliste” ori „sexualiste” nu elimină din discuție valoarea artistică a textelor. Iar „etica societală” nu o garantează. Bogza îmi pare mai valoros și mai autentic literar în poemele lui avangardiste, pline de sex și de provocări ale burghezului, decât în textele sale „cuminți” și false de după instalarea la noi a comunismului. Iar versurile lui Marius Ianuș, cele mai pregnante, sunt tocmai acelea post-avangardiste; când autorul devine „fratele Marius” și începe să scrie poeme religioase, străbătute de fiori, poezia lui își pierde greutatea și interesul. De observat că „optzeciștii” sunt într-adevăr preocupați de subiecte precum „trecutul comunist”, „prezentul social” și „experiența intimă”, fără însă ca aceasta să constituie un element diferențiator. Majoritatea scriitorilor, indiferent de generație și de grupare literară, sunt interesați, în operele lor, de trecutul istoric, comunitar și familial, de prezentul social și de experiența intimă, utilizând diferite „lupe”. Dar a susține că autorul postmodern – generic – își vede subiectele „prin lupă mizerabilistă, minimalistă, sexualistă, cu referențialitate și autoreferențialitate joase” e o evaluare greșită, cu un diagnostic eronat.
Mai prudent este să nu legăm valoarea unei opere literare nici de „etica societală”, nici de caracterul autorului ei, fiindcă avem atâtea exemple ilustrative pentru asimetrie, încât, cu tot regretul, trebuie să ne resemnăm cu această idee: o literatură mare poate fi scrisă de oameni mărunți, după cum oameni extraordinari, cu un comportament ireproșabil, își pot pune numele pe niște cărți slabe. Probe avem, destule, chiar în cartea Anei Selejan, în care mari nume ale literaturii române sunt văzute și în alte împrejurări și manifestări decât cele canonice. Iată-l pe Sadoveanu, unul dintre scriitorii noștri de vârf, recunoscut ca atare în epoca interbelică, înșirând „impresii” din Uniunea Sovietică într-o carte din 1946 cu care s-a grăbit să semnaleze noului regim că se poate baza pe el. Ana Selejan merge la ediția princeps din Caleidoscop, și bine face, dat fiind că versiunea din Opere (1959) a fost „grosolan” expurgată. În 1959, chiar mai înainte, se va schimba iarăși direcția vântului și nasul fin al conformistului Sadoveanu dădea semnale de autocenzură. Iată-l însă în 1946, când genuflexiunile simbolice în fața modelului sovietic erau executate de marele scriitor cu graba omului mărunt de a nu pierde trenul istoriei: „Ca apostolul Pavel odinioară am avut revelația adevărului. (…) Am avut o revelație oarecum mistică citind Constituția din 1936 a Uniunii Sovietice”; “Negurile pe care o propagandă bolnavă le revărsase asupra lumii noastre se risipeau, soarele răsăritului biruie balaurul îndoielilor mele. În același timp sbuciumul meu sufletesc renăștea, căci proiectam întocmirea aceasta nouă din Răsărit asupra poporului meu” (p. 294). “Mă adresez – scria Sadoveanu în 1946 – tuturor acelora care socot că-și iubesc neamul, tuturor celor ce s-au socotit și se socotesc democrați. Căci o lumină nouă se revarsă din Răsărit” (p. 292). Adevărul, oricât de dureros, este următorul: un mare scriitor precum Sadoveanu a devenit, fără să-l fi forțat nimeni în acest sens, un propagandist zelos al regimului sovietic. Extensia acestuia urma a fi instalată, prin alegerile fraudate din noiembrie 1946, în România, iar în anii cei mai crânceni ai totalitarismului, când închisorile politice au fost pline, omul mărunt Sadoveanu a avut parte de toate onorurile noului regim.
Cazul lui Călinescu este ceva mai complicat, dar nu pentru că marele critic n-ar fi avut zelul lui Sadoveanu, ci fiindcă acomodarea cu regimul nu a fost pe bază de reciprocitate. Călinescu a făcut tot ce „trebuia”, în direcția serviciului „credincios”, numai că, oricât de mic s-a dovedit omul predispus la compromisuri, critica lui estetică era atât de impunătoare, încât ea nu putea fi „radiată” din sistem decât odată cu eliminarea lui din Universitate. Călinescu nu putea rămâne la Catedră pentru a ține cursuri studenților, chiar dacă articolele lui „pe linie” semnalau obediența. Riscul „contaminării” tinerei generații era prea mare. Personalitatea călinesciană era atât de puternică, încât simpla comparare cu unii dintre noii profesori devenea strivitoare pentru aceștia din urmă și „înălțătoare” pentru autorul Istoriei din 1941.
În cartea Anei Selejan se pot vedea însă nu numai „cronicile optimistului” inițializate în 1955 în „Contemporanul”, ci și texte ale lui Călinescu scrise și publicate din 1944 în periodice conduse chiar de el. „Optimismul” de după 1955 a fost, evident, unul conjunctural și deloc blamabil, având în vedere faptul că regimul comunist se instalase deplin la noi, ocupând tot, iar Călinescu fusese scos de la Catedră și pus pe o linie „moartă”. În schimb, textele din anii 1944-1949 din „Tribuna poporului”, „Lumea”, „Națiunea” arată piruetele uimitoare ale unui intelectual care, cu numai câțiva ani înainte, își publicase Istoria la Fundația Regală pentru Literatură și Artă. „Tribuna poporului”, cu numărul 1 pe 15 septembrie 1944, este „primul cotidian nou apărut (și nu reapărut) în România, după evenimentele din august. Scînteia, chiar, va apărea câteva zile mai târziu, în 19 septembrie” (p. 144); iar directorul ziarului, Călinescu, semnează articolul-program. Urmează o intensă, frenetică activitate publicistică, prin care marele critic, sesizând noul curs al istoriei, se arată foarte sever, ironic, mușcător cu reprezentanții partidelor istorice. Aceștia reprezintă trecutul, de care Călinescu se desparte râzând, alergând pentru a se încolona în slujba noului regim: „colhozul nu e străin firii poporului român”, „Trăiască mareșalul Stalin!”… Era oare în 1944-1948 Călinescu un intelectual idealist și cu capul în nori, care nu știa ce făcea?
Excelent documentată și cu bune, în general, nuanțări critice, cartea Anei Selejan este un instrument de lucru și de orientare într-o problematică delicată și dificilă.
Ana Selejan, Literatură mare, literatură mică, articole și studii literare, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017, 438 pag.
