La persoana a II-a

Inteligent, superficial, capabil să atragă atenția, dar nu și s-o mențină multă vreme îndreptată asupra lui, specialist în toate, deci în nimic, mereu în căutare de senzațional și tentat să-l inventeze atunci când nu-l găsește, într-un cuvânt, ziarist, Miron Manega a interferat cu lumea literară publicând în 2011 volumul De ce urâm femeile? Era, bineînțeles, o replică la best-seller-ul lui Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile. Mi-ar fi plăcut ca Miron Manega să fi recurs la un titlu mai puțin brutal, de exemplu la De ce nu iubim femeile, iar acest titlu, bineînțeles, să nu fie urmat de semnul întrebării. Dar o asemenea variantă ar fi presupus un alt autor.

Având talent literar, sensibilitate, ca și necesara neliniște interioară, Miron Manega scrie, inevitabil, și poezie. Acum treizeci de ani, l-am prezentat cititorilor în SLAST ca poet:

„Un tânăr slab, cu mustață, a venit în urmă nu demult în redacție și mi-a declarat:

− Sunt un mare poet! Dacă nu mă ajutați să public, dumneavoastră aveți de pierdut, nu eu.”

Nu era chiar un mare poet, dar versurile lui, tânguios-melodioase, ca acelea ale lui Mircea Dinescu, mi-au plăcut și le-am publicat la rubrica Antologia cenaclului prin corespondență:

„Ni se fărâmă digurile când/ Imaginate păsări le-nfioară,/ Pentru a mia – sau a câta oară? −/ (Dar tot mai rar) – din somn alunecând,/ Pe dinăuntru ne dizlocă magme/ De visuri, niciodată răbufnind,/ Doar uneori, ca dintr-un vechi colind,/ Vin fluturi mari și ni se sting în palme” etc.

Iată că acum Miron Manega, mereu tânăr (prin raportare la mine), îmi face o surpriză frumoasă, punând în circulație două volume de versuri, simultan: Inscripții pe poarta Infernului (erezii în formă fixă) și 7 rostiri. Primul e bine scris, cu virtuozitate de versificator, dar al doilea conține mai multă poezie și ar fi păcat să treacă neobservat.

Textele din cuprinsul acestui volum, 7 rostiri, scrise cele mai multe la persoana a II-a, chiar și când poetul vorbește despre sine, sunt de un patetism sobru. Tonul lor declamativ sugerează mai curând intensitatea trăirilor, decât punerea în scenă. Poetul chiar are ceva de spus, dar o face în stilul lui, creând un spectacol al sentimentelor:

„lasă-te desfrunzit dacă vrei să exiști/ atât cât poate frumusețea ta să îndure! Lasă-te sfâșiat, jefuit/ de privirile celor pe care-i iubești/ crude și firave ca nisipul clepsidrei.” (A doua rostire, II).

Textele cele mai inspirate sunt cele care glorifică dragostea. Poetul îi dă dragostei prioritate absolută și este gata să dispară ca un kamikaze în „vijelia de frumusețe” a iubitei lui, care are „gura plină de stele”:

„sunt partea de neatins a lucrurilor/ lăuntrul și numele/ cântecul și tăcerea cântecului/ amintirile, dorul, absența/ și toate câte ți așez dinainte/ în timp ce tu spulberi totul/ cu un surâs” (A treia rostire, I);

„cât e de greu să vorbești/ cu gura plină de stele/ gândeam/ în timp ce melancolia/ lua forma trupului tău/ dintâi” (A treia rostire, II);

„stătea în fața mea/ frumoasă ca o minune, privindu-mă cu niște ochi adânci/ și puteam să mă sting în vijelia aceea/ de frumusețe” (A treia rostire, III).

Credeam că a dispărut pentru totdeauna acest cavalerism care, la noi, are trecut, dar nu și prezent sau viitor. Și iată că Miron Manega încearcă să relanseze cultul femeii adorate, radicalizându-l. Sunt curios ce înțeleg din poezia lui de dragoste tinerii de azi, care nu-și scot din gură guma de mestecat înainte de-a se săruta.

Volumul 7 rostiri are și o dimensiune mistică, de o stranie originalitate:

„și trupul meu/ secătuit blazon al luminii/ crab melancolic/ târându-și/ singurătatea/ printr-o mamă visată” (A\treia rostire, VII).

De altfel, cele mai tulburătoare versuri din volum sunt cele în care apare fulgurant Dumnezeu:

„dar cine știe – strigi/ cine știe/ unde e fluturele despărțitor/ dacă frumusețea/ e invers proporțională/ cu moartea?/ întrebarea căzu înapoi/ ca o piatră./ Dumnezeu/ continua/ să scrie” (A cincea rostire, IV).

Miron Manega nu este Poetul, dar este în mod sigur și poet. „Rostirile” sale au ecou în conștiința cititorului, care simte că i se comunică, prin fiecare vers, ceva important, deși n-ar putea să explice ce anume.

Miron Manega, 7 rostiri, versuri, Iași, Ed. Pim, 2015. 66 pag.

Text apărut în România literară nr. 3/ 2016