Daniel Cristea-Enache 
Sînt încă destui comentatori, în lumea noastră literară, care nu pot scrie o pagină despre Eugen Barbu fără să ne înșire, pentru a suta oară, păcatele bine cunoscute ale omului. Și mai mulți sînt aceia care au un blocaj real ori mimat în a menționa, măcar, meritele scriitorului. Mare eroare. Aceasta nu e o atitudine de intelectual, iar de critic literar – cu atît mai puțin. Căci criticul este dator să vorbească, senin și obiectiv, despre cărțile autorilor, iar nu să-și transfere simpatiile și antipatiile omenești în sfera judecății estetice.
Cu cîteva excepții, de notat și prețuit ca atare (C. Stănescu, Eugen Negrici, Radu Aldulescu), criticii și prozatorii actuali îl snobează pe acest autor, comparabil cu colegii lui de generație Marin Preda și Petru Dumitriu. O fac pe riscul lor. Cel puțin romanul Groapa, din care Editura Gramar a scos în 2002 o ediție cu textul definitiv, îmi pare o veritabilă capodoperă de proză realistă.
E uimitor cum a putut să apară, în maculatura ideologică a anilor ’50, cu personaje și conflicte ilustrînd tezele inepte ale realismului socialist, o asemenea carte, atît de profundă în observația lumii și atît de plastică în configurarea ei. Prozatorul își construiește universul din materiale umile, înălțînd în așa-numita groapă a lui Ouatu o mahala (Cutarida) cu aromele și simptomele specifice… Gunoieri și hoți de varii categorii, cărămidari și chivuțe, ceferiști amărîți și măcelari care, după o zi de tranșat vite la abator, visează că vorbesc cu Isus și trec pe verdețuri – tot felul de eroi fără nimbul eroismului se perindă prin fața ochilor noștri, desfășurînd pînza unor experiențe umane fundamentale.
Forța unui romancier realist stă și în această suprapunere de planuri, prin care un personaj oricît de modest social, un paria, un nimeni, poate încorpora (ca psihologie, morală, comportament, limbaj) anumite valori și semnificații general-umane. „Proștii” lui Rebreanu, țăranii lui Preda, mahalagiii lui Eugen Barbu își propun parcă să aplice o corecție usturătoare acelor spirite subțiri, de citadinism pur și dur, care cred că satul din literatură ne trage înapoi, în timp ce trotuarul bine spălat cu șampon ne duce pe culmile progresului literar. E suficientă însă o minimă bună credință, la început de lectură, pentru a înregistra înzestrarea artistică și intuiția psihologică fără greș ale celui ce a compus – în treisprezece variante – Groapa aceasta de senzații și esențe tari.
Nunta lui Stere cîrciumarul cu Lina, ce formează prima dintre secvențele romanului, e o adevărată bijuterie prozastica. Totul este acolo: tîrguiala și candoarea, culoarea locală și tipologiile umane, glumele nașului și beția de rigoare, petrecerea dinainte și cearșaful miresei de după. Cu un ochi scormonitor, rău, Eugen Barbu pătrunde pînă la măduva personajelor, lăsîndu-le totodată să se miște, autonome, prin cadru și să-l impresioneze pe cititor prin indicele lor de verosimilitate. Cu o sintagmă a regretatului Mihai Ursachi, descoperim aici o „mahala celesta”, în care abrutizarea și sfiala, viciul și inocența, negrul și albul se amestecă, se distribuie și se amestecă iar, la nesfîrșit. Ca în viață; dar într-un mod mai expresiv și mai convingător.
A scris Eugen Barbu numai și numai cu mînuța lui Groapa, sau romanul este, ca altele, rodul muncii unui trib de „negri” talentați? Cu trecerea timpului, problema paternității va deveni (ca și în alte cazuri) secundară.
Important este ce a ieșit.
Eugen Barbu, „Groapa” Editura Gramar, 2002, 364 pag.
(cronică apărută în „Suplimentul de cultură”, nr. 219)
