Iubirea, pe e-mail (II)

Cam pe la jumătatea cărții Nu te-am văzut îndeajuns. Povestea unei iubiri, scrisă „la două mâini” de Stelian Țurlea și cea care avea să-i fie soție, Cristina, cunoscutul și prolificul autor se… retrage din propriul epistolar. Nu știm dacă așa au stat lucrurile și în realitatea factuală, ar fi greu de crezut că bărbatul a rămas „mut”, „absent” în întreg intervalul în care se înșiră, în carte, scrisorile/e-mail-urile Cristinei către el. Mai probabil e că experimentatul scriitor a optat deliberat pentru efasarea din schimbul epistolar, dar nu atunci când acesta a fost purtat (31 martie 2003 — 5 noiembrie 2004), ci la mult timp după aceea, la publicarea recentă a scrisorilor în volum.

Fie din dorința de a nu intra în prea multe intimități, care ar fi ajuns în circuitul public, fie pentru a augmenta contribuția Cristinei în raport cu a lui și a-i asculta încă o dată, pe zeci de pagini, vocea de femeie, Stelian Țurlea se remarcă, în a doua jumătate a cărții cu Cristina, prin absență. De aici se vede că, inclusiv atunci când alege formula non-ficțională și ne-literaturizată, un scriitor tot scriitor rămâne. Țurlea se manifestă ca atare prin regie, prin montaj, prin decupaj și, firește, prin finalul foarte bine ales, pe care nu o să-l dezvălui.

Dar e de presupus și că bărbatul cu minte și viclenii de scriitor chiar a rărit, în realitate, e-mail-urile lui, de la un punct încolo, fiindcă expeditoarea îi reproșează, din când în când, tăcerile. Cristina se referă tot mai mult la clipele petrecute împreună, cu o seară înainte, și tot mai puțin la mesajele lui. În locul unei corespondențe clasice, cu feedback, iubirea aceasta pe e-mail ia în cartea de față ritmul, culoarea, trepidația sensibilă a femeii care iubește.

Opțiunea de a o „favoriza” astfel pe Cristina a fost cea mai nimerită, cred eu, fiindcă un scriitor se exprimă frecvent prin personajele lui, prin narațiuni, prin intrigă și tot ce se cuprinde în scrierea unei proze, pe când Cristina nu literaturizează, nu face exerciții de stil, nu caută efecte pentru un potențial cititor din viitor, ci îi scrie omului ei iubit despre ce simte, ce gândește, ce trăiește ea de când s-au întâlnit pentru prima oară. Rezumativ și concluziv, dacă pe Stelian Țurlea îl putem urmări în toată proza sa ficțională, prin medierea personajelor și a componentelor universului epic, pe Cristina o descoperim, întreagă și atât de vie, din aceste minunate e-mail-uri trimise ritmic bărbatului pe care-l iubește.

Cea mai impresionantă scrisoare din carte este a doua trimisă de ea pe 8 ianuarie 2004; are două pagini și ar merita citată integral. Dar cum nu pot ocupa spațiul cronicii cu o asemenea citare, voi aborda rândurile Cristinei către Stelian de la paginile 149-151 prin raportarea lor la realitatea amoroasă până atunci senină, plină de lumină, feerică. Dragostea lor e aici în criză, într-un moment de dramatism prilejuit de ceva ce nu ne este dezvăluit. Tensiunea este teribilă și, indiferent ce a provocat criza, ea capătă nuanțe de-a dreptul tragice. Cristinei i se face groaznic de frică de posibila ruptură de Stelian, adică de omul pentru care „îi cântă sufletul de luni de zile”, bărbatul care a făcut-o să se simtă femeie, cu care visează să aibă o casă, de care „să aibă grijă ca orice animal de cuibul său”, omul datorită căruia s-a vindecat psiho-moral („chiar nu ți-ai dat seama cât eram de bolnavă când m-ai cunoscut”), bărbatul perceput ca ultima ei șansă la fericirea în doi, omul de care, după o posibilă, cumplită, despărțire, nu se va mai putea desprinde în fond niciodată („am să mor după tine, mai bine zis am să vegetez câte zile oi mai avea”).

Atât de impregnată de spaimă, frică, groază este această scrisoare, încât putem pătrunde prin rândurile ei – cât mai delicat, cu un bisturiu foarte fin, care să vindece rana – în sufletul și mintea unei Femei care iubește. Dacă mă pricep nițel la psihologie, aș spune că exact asta a făcut Stelian după primirea scrisorii teribile, dovadă că relația lor a continuat după acest prag și că femeia și bărbatul cu 20 de ani mai vârstnic s-au căsătorit într-un happy-end. Stelian a vindecat-o pe Cristina, cu rănile, traumele și angoasele ei, a înțeles încetul cu încetul cu ce ființă specială are de-a face, a cunoscut-o, în complexitatea ei, nu numai prin episoadele de conviețuire fizică, ci și prin aceste scrisori în care Cristina i se dezvăluie. La rândul ei, femeia l-a vindecat pe bărbatul iubit de ea, care avea propriul repertoar de traume. Data fatidică de 8 ianuarie 2004 va trece (după ce a prilejuit o asemenea scrisoare cu totul excepțională ca document psihologic și moral), iar feeria iubirii lor își va aprinde iarăși toate beculețele și artificiile, ca la o petrecere de Revelion cu orgie bugetar-metropolitană.

La ceva timp după pragul rău, trecut cu bine, Cristina redevine veselă și copilăroasă, euforică și „pisăloagă”, în sensul că-l „pisează” pe Stelian cu e-mail-uri în care îi povestește de toate, cerându-și mereu scuze că-i ocupă timpul cu „aiurelile” ei. Dar și „aiurelile” acestea sunt încântătoare, pentru mine, fiindcă, să ne reamintim, Cristina nu este un personaj de roman, creat de un scriitor bărbat. E o femeie reală și din lumea reală, nu o creație ficțională, din lumea prozei. Ea și-a făcut un obicei din a intra pe e-mail, la serviciul ei, și a-i trimite lui Stelian câte un mesaj, ba chiar mai multe într-o zi, ca o Șeherezada „a vremurilor noastre” (comparația îi aparține) întreținându-l pe măritul Sultan (ca să rămân în cadrul analogiei). Stelian tace – sau se face, în carte –, rărește contribuția lui la corespondență ori chiar o „suspendă”, ceea ce îi dă Cristinei, uneori, senzația că vorbește de una singură; și că, inevitabil, se repetă.

Formulele ei devin recurente și ea însăși punctează acest fapt. Îi spune lui Stelian că îi este dor de el, de câte ori?, de zeci de ori, și i-o spune pe toate tonurile posibile și în atâtea registre, ca o fetiță ori, dimpotrivă, ca o mamă, ca o femeie cu savoir faire, exersând stilul formal-epistolar, sau ca o prietenă care se plânge la prietenul ei de șefi, de salariul prea mic, de deplasările obositoare prin țară, de ședințele de la serviciu, la care ea participă, de nevoie, dar cu gândul tot la el, la Stelian.

Acesta devine nu numai iubitul, ci și un fel de tată simbolic al Cristinei, un confident (singurul), un duhovnic, un psiholog și un psihanalist căruia femeia, pe o imaginară canapea freudiană, îi va spune totul despre ea. Iubirea devine totală, absolută tocmai prin această dezvăluire „fără rest” și fără voal a femeii. Ea îi oferă bărbatului (singurul în care mai are încredere pe lumea asta), trupul, în așternut, și sufletul și mintea ei, împreună, legate strâns, în aceste scrisori de un mare interes.

Despre orice i-ar scrie Cristina lui Stelian — că vrea să facă un doctorat, că vrea să picteze, că vrea să slăbească pentru el și merge la gimnastică des, că l-a văzut șofând și se descurcă de minune, că abia așteaptă concediul, că l-a visat, că toată lumea la serviciu a remarcat cum strălucește ca o femeie îndrăgostită, că îi trimite numerele să joace la loto, că „gagicile” foiesc în jurul lui, ceea ce nu o deranjează, câtă vreme nu se ajunge la acțiune, că pe ea a „călărit-o” o „fiară” noaptea și este cheaună la job, că tricotează un pulover, că pleacă acuș într-o deplasare în țară, sau pe un șantier în București, că s-a întors de pe șantier, că are un nou șef, francez, că îl citește pe el, pe Stelian, dintr-o carte sau alta, că va plăti o asigurare, că s-a întâlnit cu o prietenă veche și au bârfit în voie, că îi este dor de el, că iarăși îi e dor de el, că va trece prin piață să cumpere ceva să gătească ea pentru el, sau el pentru ea, sau amândoi pentru amândoi, că a vizitat-o fosta soacră, că mama ei, a Cristinei, are probleme, că ea însăși nu se simte bine, ba acum se simte, datorită lui Stelian, că el, omul iubit, nu trebuie să se supere fiindcă ea îi scrie atâtea „aiureli”, că are sentimentul că-l dezamăgește, dar ce să facă, dacă simte că lui trebuie să-i spună tot?, că el e „mișto”, „frumos” și îi stă bine cu barbă, că ar vrea să se plimbe împreună în parc, că iar stă ore întregi la serviciu cu gândul numai la el, că știe că are multă treabă, dar nu se poate abține să-i scrie e-mail-uri, că îi este dor de el și nu i-a mai spus de mult asta, că îl iubește, că n-a mai iubit niciodată pe cineva așa, că el îi dă aripi, că își cere iertare pentru aceste mesaje „de muiere”, că îi e dor de el, îi e dor de el, îi e dor de el… –, iubirea Femeii luminează și îmbogățește totul.

Fiind bărbat, cuvintele mele sunt sărace, fade pentru a spune cât de mult m-a interesat această corespondență.

__________

Stelian Țurlea, Nu te-am văzut îndeajuns. Povestea unei iubiri, Editura Integral, București, 2024, 208 p.

Prima parte a acestei cronici literare poate fi citită aici: https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/cronica-literara/iubirea-pe-e-mail-i-63686