Iubirea, pe e-mail (I)

De multe ori, în proza noastră, chiar și în cea de factura realismului obiectiv, și inclusiv în romanele remarcabile sub raport artistic, Autorul imprimă Naratorului o perspectivă de gen, și anume de gen masculin. Recunoaștem în felul în care Naratorul „impersonal” și „obiectivat” expune faptele în prisma masculină prin care ele se refractă, uneori aproape insesizabil, alteori într-un mod mai vădit, ceea ce conduce la o distorsionare a conturului personajelor feminine. Și într-o capodoperă precum Patul lui Procust, cu mai multe personaje (masculine și feminine) care au și „funcția” narativă, Doamna T este o eroină excepțională de roman, însă Emilia nu, din motivul că autorul nu i-a oferit și acesteia posibilitatea de a nara. Efectul este că Emilia e un personaj inferior, construit ca atare de romancier — și poate „distorsionat” de Camil Petrescu, pentru a pune în contrast reducția intelectuală cu inteligența vie.

Și atunci când romancierul e mare și are, pe deasupra, o obiectivitate narativă „supra-umană”, precum Tolstoi în Război și pace ori în Anna Karenina sau Flaubert în Doamna Bovary, eroinele feminine sunt personaje memorabile în istoria romanului realist; dar… sunt creații literare ale unui bărbat, ale unui artist genial. Natașa, Anna, Emma sunt nu femei, ci imagini de femei constituite cu instrumente și strategii epice. Altfel spus, profilul Annei Karenina din roman nu este o „emanație” sau o reflexie a unei femei în carne și oase, ci este pur și simplu o creație ficțională a lui Tolstoi, un bărbat care își poate imagina cum gândește și ce simte o femeie. Dar care nu e femeie. Sub profilul excepționalelor eroine tolstoiene, dostoievskiene, flaubertiene, rebreniene, stă, în primă și ultimă instanță, urma de cerneală ori de grafit a instrumentului cu care le-a conturat un bărbat.

Am făcut această introducere pentru a arăta cu cât interes și cu ce curiozitate intelectuală se citește o carte precum Nu te-am văzut îndeajuns, semnată de Stelian Țurlea, dar scrisă la două mâini, prin corespondența dintre cunoscutul autor și soția lui Cristina, care a murit după ani de suferință. Într-un prolog al cărții e dat un fragment dintr-un alt volum cu și despre Cristina Țurlea, intitulat La taifas (2021), o impresionantă mărturie pe care epistolarul de față o completează. Personajele sunt aceleași, însă diferența semnificativă este cea pe care o analizam mai sus. La taifas putea fi asimilată cu o creație epică și confesivă a lui Stelian Țurlea, care făcea din soția lui un personaj. Nu te-am văzut îndeajuns ajunge la alt nivel de transparență; și de suprapunere cu prototipul feminin. Chiar dacă decupajul și montajul epistolar îi aparțin prozatorului experimentat, scrisorile Cristinei nu sunt scrise de el, ci de ea; și nu sunt reflexii ale unei perspective masculine, ci ale uneia feminine. Dincolo de rândurile scrise de Cristina este o femeie, nu un bărbat.

Literatura aceasta de tip non-ficțional, bazată pe documentul uman „nud”, ne-literaturizat, fără ficționalizare și potriviri din condei, este de un interes ieșit din comun (cel puțin pentru mine), atunci când omul care a scris documentul — acesta poate fi un jurnal, un corpus epistolar, ca aici, o agendă „seacă” a întâmplărilor fiecărei zile — are capacitatea de a exprima ceea ce trăiește. Fiindcă un om poate avea o viață palpitantă, o biografie senzațională, fără să aibă și resursele expresive de a le așterne pe hârtie. Ceea ce se observă în scrisorile sau mesajele mai ample trimise prin e-mail de Cristina este o fericită convergență între viața ei (exterioară și interioară) plină și capacitatea de a surprinde în scris o bună parte din ceea ce simte și gândește. Spun „o bună parte” fiindcă, în mod evident pentru cititorul atent, Cristina era în realitate și mai complexă decât apare în scrisorile ei.

Volumul epistolar începe cu data de 31 martie 2003, ora 11.41, când Stelian îi trimite Cristinei un e-mail după prima lor întâlnire amoroasă. După cum se va vedea mai încolo, fiecare dintre cei doi este după o decepție sentimentală; iar prima lor „vedere”, la sugestia unei prietene comune (Domnița, soția regretatului Alex Ștefănescu), îi face să spere că se pot vindeca — ori chiar salva — unul prin altul. Interesant e felul în care decepționații din amor procedează după încheierea relației anterioare. Cristina mănâncă „în neștire”, ceea ce o va face „dolofană” în ochii noului bărbat, iar acesta (cum aflăm deja din Prolog) povestește fără înconjur și „fără pic de complexe” „cum și-a bătut joc de el o femeie și ce frustrări sexuale avea” (p. 9).

Foarte ușor, ca într-un film dat pe repede-înainte, cei doi oameni în toată firea și între care există și o diferență de vârstă (la data primei lor întâlniri, Cristina avea 37 de ani, iar Stelian 57) ajung la amorul fizic. Acesta devine o parte importantă și prețioasă a conviețuirii lor. Epistolarul e plin de însemne ale iubirii dintre un bărbat și o femeie, dar și de amănunte așa zicând din așternut, care nu sunt evitate nici de el, nici de ea. Ca într-un roman de D.H. Lawrence care a scandalizat la data primei apariții, fiind și interzis, Amantul doamnei Chatterley, detaliile intime și sexuale intră fără cosmetizări în mesajele scrise după; iar scrisorile sunt, de multe ori, un fel de trepte intermediare pentru alte plăceri împreună. Senzația de plenitudine de după o repriză de amor e completată de sentimentul de nerăbdare cu care amândoi așteaptă (și și-o spun unul altuia) o nouă întâlnire.

Pe de altă parte, cei doi care se iubesc deja în realitate și pe e-mail sunt niște oameni extrem de ocupați. Iată încă o diferență față de romanele pretins „realiste”, din care afli greu sau deloc cu ce se ocupă protagonistul pe durata unei zile, cum își câștigă existența când se întrerupe din monologul epic, cum ajunge într-un alt oraș atunci când pleacă din al său ș.a.m.d. În epistolarul acesta non-ficțional, cei doi îndrăgostiți nu au timp să țină tirade și să facă introspecții pe mai multe pagini, din simplul motiv că ambii lucrează într-un ritm trepidant, zilnic, în profesii ce nu suportă amânări și scutiri. Dintr-un e-mail al Cristinei aflăm că la biroul ei are simultan „25 de lucrări”, iar din mesajele lui Stelian vedem o „navetă” continuă între însărcinările lui profesionale, la o televiziune, o gazetă și o editură. Și ce televiziune! E vorba de ProTV, în epoca de glorie, la care Stelian Țurlea ocupa o funcție de mare răspundere (director editorial). Unde mai are loc, în viețile acestor intelectuali atât de ocupați, dragostea lor?

E atât de frumos felul în care ei înșiși o „strecoară”, prin e-mail-uri scrise între două ședințe ori deplasări, în existențele lor ce au început, de la un moment-dat, să curgă împreună. Să vedem, notat direct și fără înflorituri, programul lui Stelian Țurlea dintr-o zi de muncă:

„Am avut ceva de lucru, dar nu atât încât să nu pot scrie (ca acum): am înregistrat emisiunea lui Dan C. Mihăilescu Omul care aduce cartea de săptămâna viitoare, am participat la ședința de sumar pentru știri, am dat un număr de telefoane, prostii prin urmare. O să ies mai pe urmă cu niște treburi prin oraș, la 3 mă voi duce la psiholoaga lui Daniel să-i las romanul, revin aici, nu știu încă ce voi mai face, în detaliu.

Mi-e dor de tine. Dar nu știu dacă voi veni diseară, s-ar putea să am mâine la șapte ora de șofat. Oricum vorbim. Oricum mă bucur de ce scrii…” (p. 34).

Și iată, dintr-un mesaj al ei trimis cu o săptămână în urmă, la puțin timp după prima lor noapte împreună, cum își face loc dragostea adevărată, profundă, totală în parcursul existențial al unei femei:

„Ce bucurie! Am tot citit și recitit și m-am oprit doar ca să-ți răspund. Mă bucură, îmi merge la suflet tot ce-mi spui, chiar de intuiesc parte din ele, venind de la tine îmi fac atât de bine. Așa mă bucur că știu că pot să-ți răspund, chiar dacă în puține cuvinte.

Ce să-ți spun mai întâi? M-am adunat de pe drumuri, am ajuns la serviciu. Sunt ușor amețită, am gonit tot drumul înapoi, așa te voiam lângă mine. După amiaza asta trebuie să te văd, să te sărut, să facem dragoste, să vorbim și să lucrez, trebuie toate împlinite, ca să fie OK. Am de făcut un material pentru o cunoștință, pe care trebuia să-l termin la sfârșitul săptămânii trecute; miercuri, joi și vineri am fost plecată, sâmbătă am fost în vizită, duminica a fost a ta, luni, iar pe drumuri și uite că a trecut o săptămână în care n-am mișcat un cuvânt, și mi-a ajuns cuțitul la os. Mâine trebuie să-l predau, am stabilit deja, ar fi aproape gata, dar trebuie să-l revăd și să mai fac niște completări, nu mult, dar ia timp. Dacă termini azi târziu, așa cum ziceai dimineață, îmi fac treaba până ne vedem.

Mi-e dor, mi-e tare dor, mi-e dor de tine. S-a risipit și mirosul tău, doar buzele mai păstrează atingerea, când le strâng una de alta te simt încă. Încep să cred ce mi se întâmplă. Fierb de când ai plecat. Am continuu senzația că se întind dincolo de corp buzele, mâinile și sufletul din piept și pipăie cu toatele în jurul meu, să te găsească. Uneori parcă doar sufletul se întinde să te caute, mai departe, și atunci tot corpul așteaptă în nemișcare, cu ochii deschiși înlăuntru, o veste. E straniu și atât de plăcut!

Nu mai am răbdare să-ți vorbesc, te vreau, te vreau mult, vreau să curg toată în tine.

Spune-mi, ce facem astăzi?” (pp. 14-15).

Un document feminin și uman extraordinar, trimis prin e-mail și semnat C.

________________

Stelian Țurlea, Nu te-am văzut îndeajuns. Povestea unei iubiri, Editura Integral, București, 2024, 208 p.