Inventivitate jucăușă

Irina Nechit (născută în 1962 într-un sat din Republica Moldova, absolventă a Facultăţii de Jurnalism din Chișinău) s-a făcut remarcată ca poetă încă de la prima ei carte: Şarpele mă recunoaşte, apărută îm 1992. Atrăgea atenţia inventivitatea jucăuşă a gândirii poetice, capabile să dezvăluie infernul sau splendoarea unor situaţii banale:

„Două ceşti aburesc pe pervaz/ dincolo, în raza vechiului cimitir/ se sapă fundamentul/ unui nou bloc de locuit./…/ Oare cei culeşi/ în căuşul excavatorului/ au stat şi ei sub candelabre/ au spus şi ei poveşti/ cu triste case populate de stafii/ au aruncat priviri molatice prin geam/ tot amintindu-şi ora de iubire?” (Ora de iubire).

Următoarele volume de versuri – Cartea rece, 1996, Un viitor obosit, 1999, Gheara, 2003, Un fel de linişte, 2006 – continuă această direcţie: reinterpretarea ingenioasă a unor momente din viaţa de fiecare zi. Poemele talentatei poete din Basarabia oferă mereu mici, dar încântătoare surprize lirice, ca scânteile înstelate aruncate în jur de artificiile din pomul de iarnă.

Nu întâmplător Gheorghe Grigurcu, cel mai bun critic de poezie de la noi, a remarcat darul Irinei Nechit „de-a putea da glas dramatismului inaparent al existenţei de toate zilele”.

Irina Nechit este şi autoarea unei cărţi de critică de teatru (Godot eliberatorul, 1999), ca şi a unor volume de teatru propriu-zis: Proiectul unei tragedii, 2001, Maimuţa în baie, 2006. Cu toată această multilateralitate, ea nu s-a transformat într-o snoabă şi plicticoasă „doamnă culturală”, cum sunt atâtea în literatura noastră de azi.

Despre teatrul Irinei Nechit s-a auzit în România cu ocazia scandalului provocat de piesa sa Maimuţa în baie, despre care Dumitru Matcovschi a scris în Literatura şi arta din 15 decembrie 2005 un articol plin de indignare şi cu totul nedrept. Piesa, considerată de opacul şi furibundul academician, „fără conflict, fără caractere, fără limbă, fără morală” (în limbaj caragialian: fără prinţipuri), are, după cum putem constata citind-o în volumul Maimuţa în baie din 2006, şi conflict, şi caractere, şi limbă şi, din păcate, şi morală, fiind chiar la un moment dat moralizatoare. Subiectul atrage atenţia prin originalitate (deşi aduce aminte vag de Inimă de câine de Bulgakov):

Un medic ţicnit-genial din Chişinău, Coşciug, cu studii la Paris, ia acasă la el, de la grădina zoologică, cu complicitatea unui îngrijitor de acolo, Miron, o maimuţă, de fapt un maimuţoi, Augustin, pe care îl transformă, printr-o intervenţie chirurgicală, în om. Augustin păstrează amintiri din viaţa lui anterioară de maimuţă şi chiar regretă acea viaţă – situaţie care rezumă, sarcastic-poetic, condiţia umană (şi creează, în plus, posibilitatea tratării satirice, dintr-o perspectivă originală, a stilului de viaţă din Basarabia).

Altă piesă de teatru, Ametist, o are ca protagonistă pe Maia, proprietara unui atelier de vitralii, a cărei fiică, Cristina, se află la Magdeburg. Ametist este motanul Maiei. El prinde şi mănâncă pe loc un papagal rătăcit prin atelier. Stăpânul papagalului, Ciprian, vine să caute pasărea dispărută şi se extaziază în faţa reflexelor aruncate pe pereţi de vitralii:

„CIPRIAN: Fantastic! Parcă se joacă spiriduşii cu nişte oglinzi colorate… Dumneavoastră aţi creat aceste opere de artă extraordinare?

MAIA: Da, sunt ieftine.”

Piesa, alunecătoare şi imprevizibilă, dar fără să conducă spre o mare revelaţie, amestecă proza (vieţii de fiecare zi) cu poezia într-un stil care îi este caracteristic Irinei Nechit.

Structural, Irina Nechit rămâne o poetă, nu chiar totdeauna inspirată, dar totdeauna capabilă să salveze situaţia, printr-o neaşteptată schimbare de pespectivă, printr-o rapidă trecere în alt plan al imaginaţiei. În volumul Un fel de linişte există numeroase poeme integral bine scrise, pline de graţie şi emoţionante, cum este cel intitulat Nectar:

„Primăvara asta copacul perfect/ i-a dezamăgit pe îngerii/ care pluteau nedumeriţi în jurul lui/ aşteptând să se desfacă florile roz,/ să se prelingă nectarul îmbătător/ pe marginea cerului./ Mugurii n-au mai plesnit/ deşi s-au rugat pentru ei/ albinele flămânde şi preoţii/ cu ochi albaştri./ Nu s-a auzit nici o explozie de frunze/ nici un murmur de petale,/ doar îngerii au mai zburat o vreme/ deasupra copacului uscat/ apoi tăcerea s-a lăsat peste mormânt.” (Nectar).

Este primul recviem pentru un copac uscat scris în limba română.