Alex. Ștefănescu
Paul Goma (1935-2020) poate fi considerat primul scriitor român care s-a opus în mod declarat, din interiorul ţării, regimului comunist. În ianuarie 1977, în plină escaladare a delirului dictaturii lui Ceauşescu, el a anunţat, printr-o scrisoare difuzată de Europa Liberă, că se solidarizează cu semnatarii Chartei 77 de la Praga. Drept urmare, a devenit pentru autorităţi persona non grata. Banala lui locuinţă dintr-un bloc oarecare din Bucureşti era marcată pe vremea aceea, pe hărţile operative ale securiştilor, cu un cerc roşu, desenat nervos. Şi totuşi diverşi simpatizanţi continuau să-l viziteze.
Cine era Paul Goma? Avea trecutul unui insurgent solitar, care, fără să fi devenit chiar un martir, fusese în repetate rânduri pedepsit de autorităţi. A fost și închis, din motive politice, executând doi ani de închisoare la Jilava și Gherla, între 1956 și 1958, și în continuare cinci ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Opunându-se și după eliberare, cu o dârzenie rar întâlnită, regimului comunist, a intrat într-un conflict ireconciliabil cu autoritățile. În cele din urmă, a plecat definitiv din țară și s-a stabilit la Paris, unde a locuit până la moarte.
Paul Goma a scris exclusiv în limba română. Toate cărţile sale publicate în Occident sunt de fapt traduceri ale unor originale româneşti. În mod paradoxal, traducerile s-au tipărit, în cele mai multe cazuri, înaintea textelor de bază. Practic, înainte de 1989, lui Paul Goma i-a apărut în limba română o singură carte, volumul de proză scurtă Camera de alături, în 1968.
În majoritatea lor, romanele lui Paul Goma sunt de fapt secvenţe ale unei vaste, interminabile opere memorialistice. De la copilăria evocată în Din calidor şi până la debutul senectuţii descris în jurnalul apărut în februarie 1997, toate etapele vieţii autorului sunt prezentate, uneori cu o minimă transfigurare, în cărţi foarte asemănătoare între ele stilistic, indiferent dacă sunt prezentate drept ficţiuni sau scrieri non-fiction.
De altfel, autorul nu ascunde faptul că îşi valorifică propria experienţă de viaţă. Dimpotrivă, el îşi face un titlu de glorie din gradul înalt de autenticitate al relatării şi pretinde că reproduce integral faptele.
Pentru a ne convinge, foloseşte, printre altele, următoarea metodă: notează riguros, cu exces de zel, replicile personajelor, respectând particularităţile limbajului fiecăruia dintre ele (inclusiv expresiile dialectale, greşelile de limbă, interjecţiile improvizate, inexistente în dicţionare etc.). În felul acesta speră că va fi crezut în toate privinţele, că textul său va avea regimul acelei „cutii negre” a unui avion, pe care se bazează expertiza unui accident.
După cum a observat Ion Simuţ, romanele lui Paul Goma trebuie aşezate în ordine cronologică nu după anul în care au apărut (criteriu nerelevant, întrucât ritmul apariţiilor a fost grav perturbat de persecuţiile îndreptate de-a lungul timpului împotriva scriitorului), ci după momentul biografic evocat în fiecare din ele.
Judecând astfel, primul roman de pe listă nu poate fi decât Din calidor (o copilărie basarabeană), în care scriitorul povesteşte tot ce-şi aminteşte din primii lui ani de viaţă, petrecuţi în satul Mana din Basarabia.
Perioada în care a fost elev al Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu şi a frecventat Biblioteca „Astra”, pe lângă care funcţiona şi un cenaclu, sunt evocaţi în romanul Astra.
Anii studenţiei au drept cronică romanul Justa („Justa” fiind porecla dată unei tinere). Personajul principal al romanului nu este autorul, ci o fostă colegă a lui, Toria (tânăra poreclită „Justa”), anchetată brutal de Securitate şi mutilată psihic. Retragerea naratorului, ca personaj, într-un plan secund conferă cărţii gravitate şi dramatism.
Gherla, cea mai emoţionantă carte a lui Paul Goma, cuprinde o evocare minuţioasă, gen ciné-vérité, a perioadei 1956-1958, petrecute în închisoare. Pe prima pagină a cărţii s-ar fi putut preciza: „Orice asemănare cu personaje sau situaţii reale nu este deloc întâmplătoare.” Se observă că autorul şi-a propus, încă de pe când era întemniţat, să înregistreze totul cu precizie, ca şi cum ar fi avut cu el o cameră video. Ştia, chiar din momentele în care era umilit şi schingiuit, că va scrie despre experienţa sa. Era nu numai o victimă, ci şi un scriitor, aflat în… documentare, convingere neclintită, care i-a dat, probabil, puterea să reziste.
