Întoarcerea poetului (II)

Indiferent de anii în care au fost scrise și publicate versurile lui Ursachi (primul poem din antologie, Solia, este din volumul Inel cu enigmă, 1970), ele au, la relectură, o remarcabilă prospețime. Nu numai că trecerea timpului și schimbarea inevitabilă a codurilor artistice și culturale nu le-a afectat (așa cum se întâmplă cu creația mai veche a unor poeți autohtoni, ce pare azi datată și vetustă), dar, invers, lirica aceasta pare a se fi îmbogățit cu timpul, ca un vin nobil. Chiar autorul poate fi comparat cu un oenolog liric și cu un magistru (un termen, de altfel, pe care îl folosește) al preparării meticuloase, după o știință inefabilă, a unei „licori” divine, dar de o vervă drăcească: a poeziei înseși. Toate textele din antologia Pajiștea rotundă din vârful unui ac, fără excepție, au modalități complexe de insolitare lirică, însă cu o naturalețe discursivă pe care o mai găsim, în Generația 60, poate numai la Sorescu. Stilistic, Ursachi diferă semnificativ de Sorescu și e mai apropiat de Dimov și Brumaru, de Barbu cel din ciclul baladesc-oriental, uneori de Stănescu; însă la aceștia resimțim uneori o artificializare a discursului poetic și un manierism voit ori involuntar. Ursachi, deși a fost numit și el un poet manierist, are capacitatea de a se „juca” într-un mod extrem de natural cu discursuri și stiluri, structuri și formate literare, de la adevărata narațiune lirică, suprapusă unei story, până la textul foarte scurt, de numai câteva versuri, absurdist în formă și fermecător în expresie, precum cel intitulat Post-scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris’o magistrul Ursachi pe când se credea Pelican și al cărui titlu are de două ori mai multe semne decât poemul propriu-zis: „Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic.”.

Ca să prelungesc comparația, vinul vechi și nobil lasă aici loc unei sticle de șampanie scumpă căreia tocmai i-a țâșnit dopul, spre încântarea convivilor. Într-atât de neașteptată și spumoasă este „poanta” lirică – dar pe un spațiu textual atât de restrâns, încât, practic, nu exista suficient material verbal pentru ca autorul să o pregătească și să o genereze. Și totuși, Ursachi reușește performanța de a scoate efecte insolite din (mai) nimic, adresându-se unui lector avizat, capabil de a le sesiza și a le gusta. Lirica aceasta e așadar una pentru rafinați, pentru connaisseur-i, pentru cei ce înțeleg referințele și aluziile stilistice ale autorului și care îl pot urma (cel puțin până la un punct) în procesul „naturalizării” și internalizării stilemelor. Iar baladescul este un mod poetic preferat de Ursachi poate pentru că, în această formă și structură lirică, un autor ca el poate asocia vechiul și noul, parfumul arhaic și viziunea modernistă, atmosfera, personajele, episoadele medievale și insert-urile ironice care au rolul unui contrapunct pentru registrul melancolic.

Chiar și Ion Barbu, pe care deja l-am menționat printre modelele lui Ursachi, cu tot radicalismul său modernist, optase pentru structura poemului baladesc anume pentru că ea era mai „flexibilă” și mai permeabilă la un discurs liric stratificat, incluzând tot ceea ce autorul pretindea a „epura” din poezie: anecdotic, biografic, psihologic… Poemele baladești ale lui Barbu sunt pline de anecdotic, de biografic, de arhaic și istoric, de psihologie și „atmosferă”; și cred că eu le pot prefera, artistic, poemelor lui pur moderniste, abstracte și criptice. În mod analog, Ursachi pare a fi mai degrabă un „menestrel” modern din Generația 60 decât un „trubadur”, fiindcă substanța poeziei lui este epică, nu lirică, iar strofele urmează, cum spuneam, cursul unei narațiuni.

Balada este însă modernizată și auto-reflectată: pe de o parte urmărim secvențele și episoadele ce o formează, pe de alta, felul adesea neașteptat în care poetul reacționează la ceea ce el însuși „povestește”. Din acest permanent joc între a story și procesarea ei reflexivă, între situație și reflexia ei analitică, între lumea baladei și conștiința modernă a poetului care o reînvie, impredictibilitatea și prospețimea poemelor baladești vor fi asigurate. Ursachi este într-adevăr magisterial în replicarea atmosferei și a tonalităților melancolizante, și totodată în penetrația propriilor tablouri lirice cu o privire modernă ce le pune în valoare. Vom regăsi frecvent, în titlurile poemelor din antologie, termeni ca „poveste”, „fabulă”, „narațiune”, „parabolă”, „scrisoare”; și toți acești termeni semnalează și conștiința literară a autorului, și poetica lui atât de rafinată, în care vechi structuri artistice sunt revizitate și reînsuflețite prin procedări conștiente.

Cititorul făcut „complice” de Ursachi va aprecia atât capacitatea poetului de a crea aceste tablouri arhaizante, cât și ironia și auto-ironia cu care tot autorul schimbă „din mers” perspectiva plastică și unghiul lecturii. Să vedem un exemplu al acestui joc savant între poemul de „atmosferă” și procesarea lui analitică pe măsură ce este scris, în Jâlțul verde, unde Ursachi utilizează un lexic eminescian, dar în forme de insolitare cu totul excepțională. Niciun vers nu poate fi sărit, iar cronicarul literar le va rescrie pe toate cu o plăcere indicibilă: „Când crengile toamnei se scutură’n casă/ m’așez cu mâhnire’ntru’n jâlț de mătasă.// Acestea sunt crengile care în floare/ intrau printre gratii odinioară…// Alături stă arcul cu care la țintă/ am tras într’o floare curată și sfântă.// Pe jos printre note, străvechea vioară/ în semi’ntuneric, cu trup de fecioară.// În jâlțul cel verde eu stau cu mâhnire/ și câtă iubire, o, câtă iubire…// Acum e târziu și se face’ntuneric/ și mă scufund într’un calcul himeric.// Câți ani să mai fie, ce oră a fost,/ pendula stă moartă și fără de rost.// Am fost mai întâi printre lunci și mesteceni,/ în ce te mai legeni tu, Ana, te legeni…// Pogoară în brațe’mi spre-a nu te mai pierde,/ la noi la pădure, în jâlțul cel verde…// Și cât de ciudată mai fuse și ora/ la care-a venit ca prin vis Minodora…// O, Doamne, nu uit și nici nu țin minte/ ce-a fost mai târziu, ce-a mai fost înainte.// Era pe la două de noapte, îmi pare,/ în muzici nebune ciocneam la pahare.// Iată aprind iarăși sfeșnicul, iată,/ o, dansul acela, odată, vreodată…// Mai ești încă-aici, Minodora, sunt ani,/ mai porți la jartiere cei treizeci de bani?// În jâlțul cel verde acum mă cutremur,/ un plânset anume străbate prin vremuri.// Iubita mea albă, atâtea păcate,/ tu l-ai iubit pe sărmanul meu frate…// Pumnalul acesta e darul de moarte,/ lumina în sfeșnic abia de mai arde.// E foarte târziu și de tot întuneric,/ și mă scufund într’un calcul himeric.// În jâlțul cel verde eu stau cu mâhnire,/ păianjenii țes împrejuru’mi la fire…”.

Aproape peste tot, aici, este Eminescu, dar poemul e întru totul ilustrativ și definitoriu pentru Ursachi.

__________

Mihai Ursachi, Pajiștea rotundă din vârful unui ac, antologie de Lucian Vasiliu, coed. Editura Știința, Chișinău, Editura Junimea, Iași, 2022, 128 p.