Inteligență artistică

Un tânăr de douăzeci și doi de ani se află la începutul carierei lui de scriitor. Privit de foarte sus, el ni se înfățișează ca un personaj tragic care ani la rând nu va face decât să devină treptat o fișă într-un dicționar. După ce va muri, fișa va fi tot ce va rămâne – ca un schelet din litere − din viața lui.

Ideea, tulburătoare, este tradusă de Ovidiu Pecican în limbaj narativ, ceea ce o face și mai tulburătoare. Într-o bună zi, tânărul găsește în cutia poștală o scrisoare prin care i se cere să se prezinte pe strada Braniștei, nr. 16, „într-o chestiune oficială”. La adresa menționată se află o clădire purtând pe fronton ca emblemă „o carte de piatră, deschisă cam pe la mijloc, cu paginile curbate atractiv.” Acolo se află sediul „Societății pentru alcătuirea Dicționarului”, pe scurt, S.D. Tânărului i dau cincizeci de foi albe și i se cere să aștearnă pe ele o biobibliografie cât mai detaliată, care urmează să fie folosită la redactarea articolului despre el din dicționar. În mod curios, după ce își scrie CV-ul de scriitor, el este rugat (imperativ) să adauge și ce urmează să facă, în viață și în literatură. Iar după aceea funcționarul de la S.D. îi adresează o ultimă solicitare:

„− E bine – spuse, a mai rămas o singură formalitate.

− Anume?, întrebai nepăsător, hotărât să închei odată cu partea oficială, pentru a putea trece la ceea ce mă interesa.

− Specificați pe această hârtie − și-mi dădu una (galbenă!) – cauza decesului dumneavoastră.”

Pentru Ovidiu Pecican este o joacă să facă dintr-o idee o realitate și dintr-o realitate o idee. Trecerea fără efort de la un plan la altul se explică printr-o remarcabilă mobilitate intelectuală și printr-o gândire asociativă efervescentă.

De multe ori, materia primă a construcțiilor sale epice o reprezintă literatura. Scriitorul de la Cluj face literatură din literatură, ca Borges. În Laia, repovestește Miorița, într-o variantă la care nu s-ar fi gândit nimeni. Ciobanul care presimte că va fi omorât de cei doi tovarăși ai săi (pentru că le-a cumpărat oile la un preț de nimic) îi omoară el pe ei, preventiv. Și nu vom ști niciodată dacă bănuiala lui era justificată sau dacă fusese vorba doar de o obsesie. Ce idee!

De altfel, fiecare povestire din volumul 999 de minciuni de Ovidiu Pecican ne ia prin surprindere. Autorul se distrează contrazicându-ne așteptările, deschizând perspective în direcții ignorate de alții, călătorind în timp, schimbând stilul așa cum schimbi canalul TV când te uiți la televizor. În Casanova la Veneția el adoptă modul de exprimare ceremonios al lui Giacomo Casanova din memoriile sale scrise la sfârșitul secolului XVIII. Iar ceea ce povestește este fantasmagoric:

„…Târziu în noapte, după ce, la îndemnul călăuzei mele lepădasem toate straiele și, cu sfeșnicul în mână, mă apropiam de Gianfranca, am avut o revelație cutremurătoare. Între pulpele femeii, sub pântece, printre firele de păr și cărnurile desfătării despre care credeam că, îndeobște, nu-mi sunt tocmai necunoscute, am întrezărit dintr-o dată harta Veneziei. Era ea însăși acolo, cu Canal Grande și palatul dogilor, cu laguna întunecată și Lido și Murano, cu toate meandrele și hățișurile stradelelor și dughenelor și tarabelor… Lipseam doar eu.”

Multe și-au imaginat scriitorii, de-a lungul timpului, că găsesc în locul cercetat de personajul lui Ovidiu Pecican, dar niciunul nu s-a gândit chiar la harta Veneziei…

O experiență îndrăzneață o reprezintă introducerea în caleidoscopul ficțiunii a unor personaje reale, ca Ruxandra Cesereanu, Ion Vartic sau … Ovidiu Pecican, dintr-un Cluj care este Moscova, ca urmare a imixtiunii în realitatea de fiecare a zi a celebrului personaj al lui Bulgakov, Woland. Povestirea care cuprinde acest vârtej de oameni și întâmplări este intitulată, de altfel, Anul Woland.

În viziunea (halucinația) prozatorului, Woland, în colaborare cu Azazel, împreună cu o întreagă escortă de actori și duhuri, pun la cale „un spectacol megateatral”, „întâi în Marea Banatului, apoi pe cursurile mijlocii ale râurilor second hand și, în fine, la gurile neajutorate ale preaumflatei Dunăre… Ce idee strălucită și infernală! Să transformi întreaga țară și, din câte se auzea, chiar părți consistente din Europa, într-o scenă masiv restructurată și redecorată.”

Ovidiu Pecican seamănă puțin nu cu Bulgakov, ci cu Woland.

Ovidiu Pecican, 999 de minciuni, treisprezece povestiri, Cluj-Napoca, Tribuna, 2012. Coperta de Alexandru Pecican. 196 pag.

(Text apărut în România literară nr. 13/ 2017)