În vervă

Nu s-a scris prea mult despre Lumea în Si bemol, cartea de convorbiri cu Dan Grigore realizată de către Dia Radu; în orice caz, nu pe cât ar fi meritat acest volum dens și de o mare intensitate confesivă. E drept că, pe de o parte, într-un loc se deplânge raritatea contribuțiilor de critică muzicală în presa noastră de azi, iar într-o pagină este evocat felul în care a fost spartă „blocada” neconsemnării performanțelor pianistului, în regimul trecut. Cella Delavrancea, marea prietenă și protectoare a lui Dan Grigore, a început să scrie (și) despre el în România literară, spre încântarea directorului de atunci al revistei, George Ivașcu. Pe de altă parte, reiese din aceste convorbiri și așa-numita „mâncătorie” din lumea artistică muzicală, nu mai puțin caracterizantă decât cea din lumea literară. Reușita unui artist enervează în sine și prin comparație cu prestațiile colegilor de breaslă, indiferent de regimul politic în care traiectoriile profesionale se desfășoară într-un fel sau altul. Curtat imediat după Revoluție de aceiași oameni care, anterior, îi făceau „atmosferă”, Dan Grigore va ocupa – în primele luni din 1990 – locul meritat în scara de valori oficială; după care, treptat, marelui pianist i se vor face din nou șicane administrative, tot mai multe, tot mai greu suportabile de o personalitate accentuată ca a lui.
Spirit intransigent, rebel, dar și tenace-constructiv, perfecționist, pianistul a fost și un profesor cu ambiția de a salva cariere ce păreau îngropate din fașă. Traumele din copilărie și din adolescență, provocate de o mamă posesivă și de acte de educație artistică în condiții de teroare efectivă (e memorabilă scena în care junele pianist, după ce asistă la violențele fizice făcute unei colege de către domnișoara Musicescu, îi spune acesteia că dacă se atinge de el, pleacă văzând cu ochii), l-au făcut pe profesorul de mai târziu să caute anume cazuri complicate, elevi și studenți neîncrezători în șansele lor. (E aici și o superbie profesională, precum la un fost meditator al meu, de neuitatul profesor Dafinei, care spunea că și un scaun pregătit de el poate reuși la A.S.E., sau ca la regretatul profesor Setlacec, care l-a încurajat pe Dan Grigore la o operație spunându- i că va cânta un concert de Grieg în burta lui.) Dar între acest perfecționism cuplat cu energia implicării politice și societale, după 1990, și starea generală a României văzută de un artist căruia îi pasă de țara lui, va apărea o tensiune. Singurele fragmente amare din această carte tonică sunt cele în care Dan Grigore vorbește despre un „eșec de țară”. E vorba de țara noastră.
Interesant este și felul în care artistul se referă la experiențele sale sovietice. Fie din confuzie, fie din rea-voință, s-au suprapus în discursul nostru public antisovietismul cu antirusismul. Opoziția la ceea ce a însemnat U.R.S.S. s-a vărsat într-o contestare absurdă a oricărui referent din spațiul rusesc. Or, Dan Grigore elogiază nu numai marea școală de muzică rusească, ci și învățământul de profil sovietic. Venite de la un intelectual anticomunist, iar nu de la un politruc al anilor 1950, asemenea evaluări conținute de fluxul memorialistic și confesiv îi fac cinste: „deși eram în Uniunea Sovietică, un lagăr mult mai închis, mai zăvorât decât România, care atunci trecea și printr-o criză economică îngrozitoare, la Conservator n-am avut niciun fel de constrângere. N-a trebuit să fac învățământ ideologic, nu am fost decât la cursuri de muzică, armonie, compoziție, contrapunct și istoria muzicii. Aveam niște profesori minunați și aveam libertatea de a mă plimba oricât prin oraș. Băteam Nevski Prospekt de câteva ori la rând pe zi. Era un frig de minus 18 grade, iar doamnele, de o eleganță rară, sfidau gerul ca niște eroine, traversând bulevardul în ciorapi de nailon și pantofi cu toc. Sankt Petersburgul acelor vremuri, cu podurile lui peste Neva, cu acoperișurile de la Kazanski Sobor și Isaakievski Sobor sclipind în soare, cu nenumăratele canale ale râului Moika, mi-au alimentat din plin melancolia.” (p. 37).
Câteva pagini mai încolo, bine stârnit de interlocutoarea sa, Dan Grigore rememorează întâlnirea lui esențială (la 12 ani) cu muzica lui Rahmaninov. Convulsionatul secol 20 și drama exilului unui mare artist se împletesc în același fragment, empatic, al celui născut în anul morții lui Rahmaninov: „E o muzică foarte accesibilă, foarte expresivă și care mă atinge profund. Am aflat apoi despre Rahmaninov că a fost un exilat, că uneori se ducea la granița cu Rusia lui doar ca să mai vadă pământul, atât de dor îi era. La 44 de ani, în urma Revoluției bolșevice, care îl deposedase de tot, a plecat cu soția și cele două fiice spre Helsinki, într-o sanie deschisă. Avea la el doar câteva manuscrise și partituri. După succesul lui din America, cu preludiul din care a vândut un milion de discuri, și-a cumpărat o vilă în Beverly Hills și și-a pus la fiecare etaj câte-un pian, ca să nu piardă timpul să urce sau să coboare, în caz că-l atingea inspirația. Avusese și o depresie în tinerețe, tratată de un psihiatru neamț, chiar înainte să compună Concertul nr. 2. Dacă asculți începutul acelui concert, e ca o premoniție a secolului XX, cu tot ce se va întâmpla; simți venirea unei noi epoci, auzi Răul călcând cu pași monstruoși.” (p. 42)

Caustic când se referă la cazuri de mediocritate profesională, Dan Grigore aproape că exultă în descrierea performanțelor artistice ale altora. Capacitatea sa de a admira Arta, cu majusculă, este neobișnuită, date fiind orgoliile și vanitățile breslei; însă ea se asociază, la pianistul nostru, cu o analiză amănunțită a fiecărui „caz”. Dacă Michelangeli este un idol al său încă din tinerețe, nu același lucru se poate spune, inițial, despre Cella Delavrancea, marea lui profesoară, căreia îi dedică porțiuni consistente din convorbiri, într-o lumină a gratitudinii. Profesoara vieții și carierei lui este un personaj desprins parcă dintr-un roman englezesc, o ființă neverosimil de sensibilă, ce pare ficțională, nu reală: „prima ieșire pe care am făcut-o cu Dănuț mic a fost chiar la Cella. Am mers să i-l arătăm. Cella avea o empatie formidabilă – spunea că simte că cel mic e în imposibilitatea de a se exprima, deși el înțelege mult mai mult decât credem noi. A fost așa impresionată la vederea lui, că i-au dat lacrimile și a fugit în casă.” (p. 123)
Cu toată această relație afectivă și intelectuală, tânărul Dan Grigore… nu gusta tocmai „felul în care ea cânta la pian”. Dia Radu insistă, și bine face, pentru a lămuri subiectul („O găseați depășită?”), iar răspunsul vine franc: „O găseam anacronică, da”. Asta până în ziua în care, la Viena, bursierul Herder ascultă un disc cu zece mazurci de Chopin alese special de Michelangeli – și are revelația unei întâlniri la mare altitudine. Idolul și „anacronica” au aceeași artă, iar discipolul în căutarea absolutului muzical tocmai a găsit portalul dintre ei. Celibidache (alt personaj memorabil din carte) vine și el să completeze scara de valori a lui Dan Grigore, la nivelul cel mai înalt. Centrii unor universuri artistice individuale se dispun ca puncte ale unei aceleiași linii, uimitoare: „A fost și cazul lui Michelangeli și al lui Celibidache, care, deși veniți din teritorii diferite ale muzicii, au ajuns la aceeași înțelegere asupra artei. Și s-au întrebat mirați: «Bine, dar de unde știi tu asta?» – «Ei, asta-i bună, dar de unde știi tu asta?»” (p. 105)
Convorbirile conturează și documentează fundalul social și politic al epocii în care români, sovietici și alți „cobai” din „lagărul socialist” se salvează, la propriu, prin muzică. E aici un mic roman istoric și de moravuri, „vorbit” de un artist în vervă descriptivă și portretistică. Totuși, deși paginile acestea se citesc cu maxim interes, cel mai important rămâne miezul experienței artistice, spre care Dan Grigore se întoarce mereu, ca spre fundamentul, alături de familie, al vieții sale.
Lumea în Si bemol e astfel nu numai o lectură cuceritoare, ci și un manual teoretic și practic al „scuturării” de ego, pentru depășirea „limitelor concertistice ale posibilităților interpretative”. Din numeroasele pasaje deopotrivă analitice și expresive s-ar putea alcătui un curs universitar, de conspectat cu creionul în mână.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 39/2017)

(sursa foto: wikipedia.org)