În derivă

Cel mai important poet al generaţiei 2000 şi cel care, în bună măsură, i-a imprimat o „direcţie” autenticistă, precar conceptualizată prin „fracturism”, dar uşor recognoscibilă în texte şi atitudini puse în convergenţă, se află de mai mulţi ani în derivă.

Expresia acesteia nu este exclusiv editorială, aşa cum se întîmplă la autori odată buni, care publică în virtutea inerţiei volume tot mai puţin semnificative. Deriva lui Marius Ianuş, căci despre el e vorba, implică o autonegare poetică şi o renegare a iconoclasmului de tinereţe; dar, într-un mod şi mai întristător, şi adeziunea lui Ianuş, devenit „fratele începător Marius”, la falanga celui mai primitiv şi xenofob ortodoxism. Altfel spus, poetul care în versurile de la începutul anilor 2000 contribuia, din interior, la eliberarea poeziei de convenţionalism, clişee sociale şi culturale, reeditînd acţiunea avangardistă, îşi reneagă nu doar lirica, ci şi semnificaţia ei, ilustrînd acum abundent conspiraționismul şi obsesionalul „iudeo-masoneriei”, rasismul, legionarismul, misticismul virulent şi paranoid. Ca marcaj politic, atitudinea anterioară subîntindea stînga ideologică, una aflată în perpetuu conflict cu establishment-ul, pentru a reforma societatea. Atitudinea din ultimii ani a „fratelui începător Marius” este în schimb una de dreapta retrogradă, în care militantul, devenit conservator şi reacţionar, îi osîndeşte cu focul iadului pe cei care nu cred, ca el, că „legionarii au fost elita spirituală şi morală a laicatului românesc”.

Afirmaţia din urmă, siderantă, e din postfaţa poetului la propria antologie, deschisă prin prefaţa unui critic, Paul Cernat, care pare a-şi fi pierdut la rîndul său busola. Nu-mi explic altfel selecţia făcută de el într-un bilanţ din „Adevărul”, unde singurul titlu din apariţiile unui an întreg pe care nu le-a urmărit „atent” este cel la care a făcut el însuşi prefaţa („Poezia n-am urmărit-o atent în 2015 dar, atît cît am urmărit-o, nu mi-a atras atenţia prin apariţii ieşite din comun, aşa încît prefer să mă abţin de la orice clasament. O recomandare, totuşi: antologia de autor Jos masca, Marius Ianuş! de, evident, Marius Ianuş, la Editura Garofina.”); şi nici ideea curioasă, din prefaţă, că a împărţi poemele lui Ianuş în „reuşite” sau „eşecuri compromiţătoare” înseamnă „a rata semnificaţia metafizică a ansamblului”. Actul critic implică judecata de valoare şi el presupune raportarea textelor nu la termeni generali (metafizic, social, politic, naţional), ci la performanţa, dacă este una, a autorilor de literatură. Falsitatea argumentului lui Paul Cernat se observă şi prin înlocuirea termenului general: analog, am putea „demonstra” că poezia lui Păunescu nu poate fi evaluată critic, fiindcă am rata semnificaţia socială ori naţională a ansamblului.

Adevărul trist şi gol este că Marius Ianuş a involuat mult ca poet, versurile lui din ultimii ani, scoase pe bandă rulantă, fiind pe cît de „religioase”, pe atît de rizibile. Cu mintea la Cer pare o parodie, un text scris pentru a ironiza scrînteala, iar nu pentru a o ilustra: „La Cer să mă uit!/ Celor ce îmi tot strigă/ felurite tîmpenii/ să nu le mai răspund!// Mintea mea să se ducă în sus!/ Viaţa mea să capete substanţă!/ Toate aceste lanţuri ale lumii îs/ a necuratului împleticită stanţă.// Cu mintea la Cer!/ Cu gîndul în sus!/ Încărcat de Mister!/ Să merg spre Iisus!”. Semnele de exclamare puse la aproape fiecare vers dau senzaţia unui „poem” lozincar de religios, inclusiv în sfera tainelor şi misterului, care ar fi pretins o apropiere mai sfioasă. Aici „fratele” este „încărcat de Mister” ca Rambo de cartuşiere, iar rimele pe care mizează poetul (sus/ îs) îl ajută în acelaşi fel. În ostentaţia şi declamativismul lui, textul nu are a face nici cu credinţa, nici cu poezia.

În Florile de Fier, admiraţia „fratelui începător Marius” pentru Căpitan se converteşte liric într-o rugăciune pentru reînvierea mişcării de „băieţi şi fete cu privirea clară”. Odată revenită, „din Cer”, „această Gardă”, ne vom recăpăta „un rost”. Aproape inhibantă este suprapunerea proiecţiei individuale a fostului poet cu spaţiul identitar, ceva mai larg, al românescului pe care dă impresia că-l deţine în exclusivitate. Aşa cum Ianuş se exprimă în termenul generic Credinţă, o va face şi-n termenul Ţară: declamativ, redundant şi confiscînd pluralul colectivităţii, prin convingeri tari nu numai în planul ideaţiei, ci şi în acela al discursului poetic.

Cu toate abuzurile autorului, poezia ar fi putut să devină, împotriva chiar a intenţionalităţii, una reuşită. Oricît de revoltătoare ar fi o abordare literară şi oricît de mizerabil ar fi punctul de vedere exprimabil printr-un text literar, literatura îşi creează posibilităţile de a ieşi din cadrul îngust al (pre)concepţiilor autorului. Aici, însă, acesta este lăsat singur cu proiecţiile sale „gardiste”, poezia lipsind la întîlnirea cu pagina: „Tot ce-a avut mai bun această ţară,/ tot ce a dat mai bun acest pămînt,/ băieţi şi fete cu privirea clară/ au fost zdrobiţi şi-ascunşi într-un mormînt.// Doamne, care poţi întoarce toate/ şi-ai văzut şi ştii tot ce a fost,/ trimite din Cer această Gardă/ ca să căpătăm din nou un rost.// Ei, care-au plătit cu-a lor făptură/ răul nostru şi al nostru cînt,/ numai ei ne pot rupe din ură/ şi ne pot uni într-al Tău gînd.// Doamne, care poţi întoarce toate/ şi ţii totul cu al Tău Mister,/ vino iar în cerul României/ şi trimite-i Florile de Fier!”.

Dacă prefaţatorul ne trimitea la „semnificaţia metafizică a ansamblului”, postfaţatorul, adică autorul însuşi, ne explică (la pp. 134-135) că legionarii „sînt nişte oameni care au vrut să-şi apere ţara şi cultura ei şi să ridice neamul lor către Cer. Ei sînt condamnaţi azi de oameni fără Dumnezeu, vînduţi străinilor sau crunt îndoctrinaţi de aceştia, care nici măcar nu înţeleg contextul istoric de atunci”. „Nu mă dezic de mucenicii noştri”, scrie cu mîndria filiaţiei fratele începător, dedicîndu-le, pe lîngă Florile de Fier, un Cîntec despre tinereţea unor martiri.

Mica revoluţie a generaţiei 2000 se cuprindea nu numai în manifeste, versuri şi texte programatice, polemici şi arte poetice, ci şi în unitatea dintre literatură şi biografie. Eul biografic se confunda cu cel poetic, iar autenticismul literar era şi o formă a onestităţii individuale, tăioase. Involuţia lui Ianuş determină, previzibil, spargerea unităţii iniţiale şi stingerea poeziei prin centralizarea elementului atitudinal lipsit de suport literar şi de criteriu estetic. Nu contează cît de slab scrie acum autorul: se va găsi întotdeauna un comentator care să-i justifice deriva.

Fără îndoială că analiza cazului Ianuş este de un apreciabil interes psiho-moral. „Fratele începător Marius” împinge spre sine însuşi desfacerea şi ruptura de personalitate artistică, ajungînd la discursuri concomitente din aria schizofreniei. În scrisori „deschise” cu care umple mail-ul feluriţilor destinatari, scrie aşa, în regimul unor aberaţii xenofobe ce nu mai au nici circumstanţa poeticului: „Lipsa de morală a neamului nostru a atins proporţii tragice. Din cauza desfrîului generalizat sîntem ameninţaţi cu dispariţia. Ţiganii, care încă mai fac copii, mai mult din inerţie culturală decît din vreo credinţă, se înmulţesc şi ne cotropesc ţara”; „cei care dirijează acum lumea, cei care doresc să ne amestece pe toţi cei ne-evrei şi să ne transforme într-o singură naţie, într-un om unic, uşor de manipulat, un om care să poată fi mutat din Europa în America peste noapte, în exact aceleaşi condiţii de viaţă, om fără culoare, fără naţionalitate, ba chiar fără definire sexuală, cu o religie unică şi vagă, «a iubirii», «umanistă», cei care vor să ne facă aşa… sînt evreii”. Iar în „poemele” din această tristă antologie, discursul liric se modulează astfel, blînd-duios şi submediocru: „Măicuţa Domnului, tu poţi/ să vii acum, aici, în toţi./ Vino dar tu, plutind, din astre,/ şi-atinge sufletele noastre.// Că mult Duh Sfînt a fost în tine/ cînd ai ţinut pe cel ce ţine/ tot Universul viu prin Sine.// Tu ai născut pe cel ce are/ întreaga lume la picioare.// Vino dar tu, plutind, din astre,/ şi-atinge sufletele noastre.”.

Textul se intitulează Vino, Măicuţă şi el cere, pe lîngă exigenţa criticii literare, o doză de milă omenească pentru poetul în derivă care l-a scris.

Jos masca, Marius Ianuş! Cele mai reuşite versuri scrise de cel care a fost Marius Ianuş (1994-2015), cu o prefaţă de Paul Cernat şi o postfaţă a autorului, Editura Garofina, 2015, 144 pag.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 3/2016)