Alex. Ștefănescu
Eugen Lovinescu (1881−1943) a fost în toată perioada dintre cele două războaie mondiale un cititor de serviciu. N-a făcut carieră universitară, nu a înființat partide politice, nu a ajuns în parlamentul României. A urmărit cu atenție, din camera lui de lucru, evoluția literaturii române. Munca lui intelectuală, de înaltă calificare, s-a dovedit a fi mai mult decât necesară, pentru că în această perioadă, fastă pentru România, cu mari realizări în toate domeniile, literatura a cunoscut și ea o dezvoltare explozivă. În absența spiritului critic, exista riscul să apară o confuzie de valori sau să se ajungă la o situare în afara timpului. Au fost prezenți la datorie, în acea epocă de entuziasm național, și alți critici literari străluciți, dar E. Lovinescu s-a remarcat prin devotament și consecvență. Așa cum Titu Maiorescu a contribuit la profesionalizarea creației literare românești, E. Lovinescu a contribuit la modernizarea ei.
Criticul a reflectat îndelung asupra civilizației românești moderne (căreia i-a consacrat o lucrare de sinteză) și a înțeles, mai clar decât alții, că aparținem spațiului european. Că este vorba nu de o modă, ci de un destin istoric, pe care trebuie să ni-l asumăm.
În cunoscuta sa operă critică Istoria literaturii române contemporane, a pledat cu talent literar și cu elocvență pentru modernitate. Scrisul său avea farmec. Stilul de o delicatețe feminină, maliția care nu depășea niciodată limitele politeții, asocierile de idei făcute cu dezinvoltură i-au cucerit pe contemporani (nu și pe cei refractari la orice formă de libertate a spiritului).
Caracterizările făcute unor opere literare atrag și azi atenția prin subtilitatea spiritului critic și expresivitate. Iată, ca exemplu, cum comentează E. Lovinescu romanul Ion de Liviu Rebreanu:
„Formula lui Ion este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început şi fără sfârșit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate. E, negreșit, o metodă lipsită de strălucire artistică şi de stil, cu mari primejdii, dar care ne dă impresia vieții în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planșe anatomice de studiu, ci curgătoare şi naturală; formulă realizată rar în toate literaturile şi pentru prima dată la noi.”
Și reflecțiile lui sunt memorabile:
„Trebuie să fim conştienţi de faptul că suntem o forţă uriaşă, pentru că din materialul fragil al cuvintelor putem clădi construcții arhitectonice ce vor încremeni mii de ani în amintirea oamenilor şi nu se vor împrăștia decât o dată cu specia.”
Am în camera mea de lucru, pe un perete, copia unei fotografii din 1937. Este un instantaneu al unei mari artere din București, Calea Victoriei, cu mașini, trăsuri şi o mulțime de oameni surprinși în mișcare, într-o zi însorită. Bărbații poartă costume ușoare, pălării şi bastoane. Femeile sunt îmbrăcate în rochii vaporoase. Un domn respectabil tocmai face gestul reverențios al scoaterii pălăriei în fața unui cunoscut întâlnit pe stradă. Două doamne cu părul cârlionțat merg ținându-se de braț şi zâmbesc, cu gropiţe în obraji, pe seama a ceea ce tocmai şi-au spus, fără îndoială, despre bărbați. Patronul unui restaurant a ieşit în faţa localului şi îi invită pe trecători să intre şi să guste dintr-un nou lot de vin, adus de la Cotnari. Iar o florăreasă, îmbrăcată într-un costum popular românesc, cu o ie albă ca zăpada, vinde flori. Toţi au sufletul uşor, lipsit de griji, toţi se bucură de viaţă cuviincios şi calm, în ţara lor, toţi au înfăţişare de oameni.
Aceasta era lumea pe care o simbolizează pentru mine Eugen Lovinescu. O lume, bineînţeles, pierdută şi pe care acum încercăm, cu mari eforturi şi sacrificii, să o reconstituim.
Criticul pe care ar trebui să-l avem drept model într-o eventuală acţiune de relansare a literaturii este Eugen Lovinescu.
În secolul douăzeci, el a fost geniul bun al culturii române.
Eugen Lovinescu a practicat democraţia cu graţie, fără să renunţe la ierarhizarea valorilor.
A fost un raţionalist fără să devină cinic.
Şi-a iubit ţara fără să-i ofenseze cu iubirea lui pe cei aparţinând altor neamuri.
A trăit discret fără să se înece în anonimat. (A fost, dimpotrivă, o vedetă. Obiceiul lui de-a se „revizui”, menţionat până şi într-un cuplet al lui Constantin Tănase, a intrat în folclorul timpului.)
A dat tonul în literatura română fără să aibă ambiţii de dictator şi mai ales fără să-i inhibe pe cei din jur. Toţi autorii care au respirat atmosfera din cenaclul Sburătorul – înființat și condus de el − au descoperit bucuria de-a avea pentru cine să scrie.
A fost un mare pedagog fără să-i moralizeze agasant pe contemporani.
Şi-a folosit civilizat incontestabilul talent literar fără să facă din el o armă periculoasă. Chiar şi cele mai violente pamflete ale lui seamănă cu o bătaie cu flori.
S-a opus fascismului fără să aibă nimic de comunist.
