G. Coșbuc, azi

La 150 de ani de la naşterea lui G. Coşbuc, întrebarea referitoare la actualitatea poeziei lui este mai necesară ca niciodată. Dacă Titu Maiorescu nu greşea intuind în Eminescu poetul sub semnul căruia va sta poezia secolului XX, se înşela prevăzând în Coşbuc principalul lui urmaş.

Meritul autorului Baladelor şi idilelor este de a fi unul din rarii poeţi importanţi neinfluenţat de „curentul eminescian” în care G. Ibrăileanu identifica „boala” poeziei noastre de la începutul secolului XX. Dar modelul eminescian care va conduce prin simbolişti la poezia modernă îl va ocoli pe G. Coşbuc, ai cărui descendenţi se vor înscrie pe o linie paralelă mai puţin productivă şi nu totdeauna valoroasă: sămănătoriştii, tradiţionaliştii, ortodoxiştii şi restul unei galaxii poetice secundare. Câţiva dintre fruntaşii acestei descendenţe, cei mai notorii, nu sunt decât aparent coşbucieni, de pildă Ion Pillat sau Lucian Blaga. Doar O. Goga, Vasile Voiculescu, Radu Gyr şi Nichifor Crainic se remarcă, dintre cei reţinuţi de istoria literară, ca beneficiari, într-o măsură mai mare sau mai mică, ai lecţiei de poezie oferită de G. Coşbuc. Secundariatul de care vorbesc are o explicaţie în evoluţia însăşi a poeziei, dar şi în umărul pus de critica interbelică la fixarea profilului exclusiv liric al acesteia. Despre evoluţie, imediat. Rolul criticii trebuie neapărat evocat. Faimoasa caracterizare a lui Gherea, „poetul ţărănimii”, devine desuetă o dată cu încercarea curajosă, dar sortită eşecului, a criticilor din generaţiile maioresciene, de anexare a poeziei lui G. Coşbuc la lirismul modern şi, încă, la poezia pură. De la G. Călinescu sau Vladimir Streinu la Ion Negoiţescu, criticii au recuperat din G. Coşbuc mai ales ceea ce părea a susţine ideea de poezie lirică pură. Călinescu proceda la fel cu O. Goga. Tematica socială dispărea la orizont odată cu etica unei poezii tributare, în definitiv, epicului, didacticului şi celorlalte specii poetice din romantism şi din clasicism. Streinu, urmat după Al Doilea Război de Petru Poantă, lichida ultima baricadă a „poetului ţărănimii”, înfăţişându-l pe G. Coşbuc ca pe un orăşean care merge la ţară în week-end. Această bătălie critică se va dovedi mai degrabă spectaculoasă decât eficientă. Nu va reuşi să-l scoată pe G. Coşbuc din tiparul neoclasic şi neoromantic, ceea ce e cam acelaşi lucru. Îl va expedia în schimb, paradoxal, până astăzi, în braţele şcolii tocmai prin latura morală, naţională şi religioasă a poeziei lui de formă tradiţională care i-a încurcat pe criticii modernişti.

Există trei motive pentru care poezia lui G. Coşbuc nu aparţine liricii moderne. Şi trei planuri pe care ea se desparte de trendul principal al poeziei noastre din secolul XX.

Imediat după 1900, în zorii modernităţii, poezia noastră se schimbă radical la faţă. Dintr-o poezie care frecventează nediscriminatoriu toate speciile, ea devine una exclusiv lirică. Ceea ce deosebise până atunci poeticul de prozaic era versul măsurat prozodic, cu ritm şi rimă. Aproape pe neaşteptate, sub influenţa noii poezii franceze, prozodia este abandonată şi e nevoie de o altă marcă spre a distinge poezia de proză. Această marcă nu va mai fi una formală, ci una de esenţă, şi anume prin poezie se va înţelege lirism. Epicul, didacticul dispar din acest motiv. Specii altădată la modă, poemul epic, balada nu mai sunt omologabile. Sau se liricizează. Or, G. Coşbuc nu e un poet liric, fiindcă nu e unul subiectiv. Toată disputa în jurul idilelor lui a condus critica la câteva nuanţări interesante privind lipsa subiectivităţii lirice, dar n-a putut face din ele poezie lirică. G. Coşbuc nu se exprimă niciodată pe sine. Idilele lui sunt, s-a spus, mici scenete, reprezentări obiective ale unor persoane şi evenimente din satul de altădată. Unii au crezut că a pune pe seama poeziilor de acest fel ceea ce un estetician german numea lirica rolului, adăugând-o aceleia a eului sau a măştii, înseamnă a-l racorda pe baladist la modernitate. Însă G. Coşbuc nu joacă, el, nici un rol: iar fata la oglindă îl joacă pe al ei. De aceea am spus în Istoria critică a literaturii române că poetul năsăudean este el însuşi mai cu seamă când este un altul.

A doua falie care desparte poezia modernă de aceea tradiţională se datorează schimbării naturii sentimentului poetic. La G. Coşbuc, la vechii poeţi, prevalează de obicei sentimentul obştesc şi ocazional, acela împărtăşit total de întreaga comunitate, a satului, în majoritatea cazurilor, un sentiment nobil, naţional, religios, care oferă un model de comportament în societate şi în familie. Poezia modernă este, ea, una a intimităţii şi a unicităţii sentimentului. Un sentiment greu de împărtăşit şi, cu atât mai puţin, de luat ca model. Plumb al lui Bacovia deschide, la două decenii după Balade şi idile, această lirică stranie, adică, străină de evocarea sentimentului de obşte. Consecinţa schimbării este că niciodată de aici înainte poezia nu va mai cunoaşte un impact social comparabil. Natura mesajului ei implicit va fi de asemenea alta. La G. Coşbuc, acest mesaj e pozitiv, stimulator, încărcat de o etică înaltă, ceea ce impresionează dincolo de originalitatea „sentinţelor”, destule împrumutate din alţi poeţi, şi e totodată făcut memorabil de plasticitatea versului reglat prozodic. În plus, dacă poezia lui Bacovia trebuie citită în gând, fără mişcarea buzelor, a lui G. Coşbuc trebuie rostită cu voce tare, recitată, şi nu în singurătatea lecturii bacoviene, ci în public. Şi nu, în ultimul rând, în şcoală, mai cu seamă în împrejurări festive. Nici Bacovia, nici Arghezi, nici Blaga sau Barbu, în ce au ei liric esenţial, nu fac faţă unor festivităţi şcolare sau publice. Acest fapt garantează până astăzi succesul lui G.Coşbuc în medii publice foarte diferite. Oralitatea lui simplă şi clară l-a compromis în ochii criticii moderne, dar i-a conservat popularitatea în ochii marelui public.

Mai este un motiv, poate cel mai neliniştitor, al îndepărtării de G. Coşbuc, şi, de data aceasta, chiar şi a cititorilor obişnuiţi, nu doar a criticii: transformarea societăţii în întregul ei. Transformarea constă în urbanizarea fără precedent, în globalizare şi în declinul tradiţiilor locale. Satul zugrăvit atât de viu de către G. Coşbuc a fost practic părăsit de tineri, puţini dispuşi să se mai întoarcă. Marea majoritate a elevilor locuieşte în prezent la oraş, a uitat de sărbătorile de peste an din care se hrăneşte poezia lui G. Coşbuc, preferând să petreacă de Valentine Day, ascultă în căşti muzică folk sau pop americană, nu cântece populare româneşti, nu mai înţelege decenţa erotică a ţăranului tânăr, nici comportamentul naiv sentimental al ţărăncii tinere din Idile, are cu totul altă idee despre nuntă decât aceea din Nunta Zamfirei şi, în fine, nu mai are antenă pentru mesaje pozitive de tip G. Coşbuc. Sigur că s-ar putea spune acelaşi lucru şi despre lirica modernă, sugerând o subiectivitate nu neapărat aceeaşi ca în urmă cu un secol. Dar transformarea subiectivităţii e mult mai lentă decât a societăţii. Şi mai puţin încorsetată de tipare decât sentimentul bazat pe tradiţie şi pe cutumă. Observăm diferenţe uneori frapante între lirica simbolistă, aceea avangardistă sau aceea postmodernă, atât în emanciparea sentimentului, cât şi în aceea a expresiei, dar neînsemnate în raport cu transformarea sensibilităţii obşteşti.

G. Coşbuc, azi, la 150 de ani de la naştere, şi în 2018, la 100 de la moarte? Un emoţionant prilej de evocări pioase, de reeditări solide şi de dezbateri critice, precum acela de la Bistriţa de la sfârşitul săptămânii trecute şi de la începutul celei în curs.

(editorial apărut în „România literară”, nr. 41/2016)

(sursa foto: allpoetry.com)