Fratele meu geamăn, scriitorul

Rareori un scriitor a avut o ambiţie mai mare şi totodată mijloacele necesare spre a o realiza. Şi totuşi! Solenoid e, ca şi Orbitor, un roman inegal şi dezarticulat, cu pagini geniale, purtând marca indelebilă a lui Mircea Cărtărescu, dar şi cu pagini absolut de prisos în economia narativă, înecat într-un talmeş-balmeş de simboluri provenite din toate culturile, deseori din cotloanele lor exotice, şi frecventând gândirea ştiinţifică modernă cu un mare apetit pentru ceea ce este în ea straniu şi inexplicabil.

În background-ul bogat şi fastidios al romanului, îi vedem pe Lautréamont, din halucinantele cântece ale lui Maldoror, pe Borges, cu bibliotecile lui infinite, cu limbile lui necunoscute, cu Aleph-ul lui, pe Kafka, „stăpânul viselor”, cu labirinturile lui oniricorealiste, şi, de ce nu, himericul Eminescu, pe Joyce, cu Dublinul lui aşezat meticulos pe locurile prin care a rătăcit Ulise, dar şi cu delirurile lui lingvistice din Veghea Finneganilor, pe Blecher al nostru, cu viziunile lui din interiorul trupului uman, şi nu mai puţin pe Urmuz din portretele lui mecanomorfe şi caricaturale. În sfârşit, pe Camil Petrescu şi tezele lui despre antiroman, ca formă de sinceritate absolută, fără ficţiune şi fără construcţie. Există şi un background personal. Nu numai proza, dar şi poezia proprie: Totul, Travesti, Gemenii, fireşte Orbitor. „Visez la un creator […] care să se substituie universului, să devină el însuşi Lumea”, scria cândva Mircea Cărtărescu însuşi, adăugând: „Restul e literatură…”. Iată un motto foarte potrivit pentru Solenoid. În ce măsură visul a devenit realitate, vom vedea numaidecât.

În definitiv, acest complex şi original scriitor care este Mircea Cărtărescu se află deja in nuce în poemul Căderea din Faruri, vitrine, fotografii, volumul lui de debut din 1980, poem pe care l-a citit în premieră la Cenaclul de Luni. Nu e deloc întâmplător faptul că momentul acestei lecturi constituie un punct esenţial de plecare pentru destinul personajului-narator din Solenoid. Doar că împrejurarea are în roman sensul invers faţă de realitatea biografică: lectura reprezintă un eşec care îl determină pe tânărul student să renunţe la orice veleitate literară şi să rămână toată viaţa un banal profesor de limba română la o şcoală din marginea Bucureştiului. O imaginaţie debordantă şi numeroase motive sunt comune poemului şi romanului. Acestea vor circula prin vasele de sânge ale întregii literaturi a lui Mircea Cărtărescu.

Iată-le pe cele mai caracteristice! E vorba mai întâi de motivul gemenilor. Naratorul a avut un frate geamăn (în Travesti, era vorba de o soră), de pe urma morţii premature a căruia rămâne cu bizarul sentiment că mortul ar fi putut fi el însuşi, fără a şti totuşi care din cei doi fusese destinat unei glorioase cariere literare şi care, mediocrei vieţi relatate în roman. Acesta fiind macazul misterios al destinului, opoziţia în oglinda borgesiană a celor doi este reluată de nenumărate ori, în cupluri felurite care se oglindesc răsturnat la infinit, căzând aleatoriu, ca monedele, când pe o parte, când pe alta. Alt motiv este o posibilă geometrie neeuclidiană a romanului, care nu reflectă, pur şi simplu, realitatea noastră în trei dimensiuni, ci edifică o alta, cvadridimensională. Umbra celei din urmă cade asupra celei dintâi. Transportat pe cale magică de Bibliotecar (tipic personaj borgesian) în universul bidimensional al acarienilor, naratorul îşi imaginează, în contra partidă, o fiinţă în patru dimensiuni care ar descinde în lumea oamenilor şi de care aceştia n-ar putea lua niciodată cunoştinţă. Visele reprezintă un alt motiv esenţial. Transcrise din jurnalele adolescenţei sau trăite la intensitate maximă de adult, ele compun un orizont uriaş de virtualităţi fermecătoare sau înfricoşătoare, înfăţişat de narator cu un talent incomparabil. Să mai dau un exemplu: corpul uman. Viziunea lui Mircea Cărtărescu este una, aşa zicând, organică, în sensul că biologia ocupă centrul realităţii scriitorului, universul întreg fiind o reţea nesfârşită de organe, vase sangvine, ganglioni, celule, foetuşi, creiere. Între aceste motive este şi acela, al cărui rost şi sens îmi scapă, al solenoidului, deşi scriitorul pare a-i acorda un rol important, dovadă chiar titlul romanului. Solenoidul este un dinam, pe jumătate real, o bobină, adică, aflată în câteva puncte din Bucureşti, unde ar exista noduri energetice subterane, şi pe jumătate fictiv, ca un fenomen natural capabil a provoca levitaţia (splendide scene de sex în imponderabilitate!). De ce face autorul din ele metafora centrală a romanului, nu ştiu.

Ca şi în Orbitor, în romanul recent acţiunea este mişcată cu mare virtuozitate pe două planuri; unul realist, descriptiv, concret, dens de o materialitate fără nici un por prin care lucrurile să poată respira, ca pielea acoperită de blană a câinelui, şi unul oniric, himeric, virtual, fantasmagoric, însufleţit de o imaginaţie incomparabilă. Dacă mă puneţi să aleg între aceste planuri (suprapuse, încrucişate, îmbârligate, confundabile), nu ezit a-l prefera pe cel dintâi. Cu alte cuvinte, Orbitor 1, nu Orbitor 2. Până şi glisările din oniric în real mi se par mai izbutite literar decât cele din real în oniric. După părerea mea, originalitatea incontestabilă a prozei lui Mircea Cărtărescu este, în Solenoid, ca şi în Orbitor, în înfăţişarea mediului familial şi, apoi, al şcolii, unde naratorul e dascăl, al copilăriei bolnăvicioase şi visătoare, inclusiv, acum, paginile despre preventoriul TBC. Desigur, se prea poate ca imensele momente halucinatorii, unele uluitoare, să-i epateze pe cititori. Nu le neg forţa. Îmi exprim doar un gust.

Datează aproape de la debut şi motivul antiliteraturii, pe care l-am amintit mai sus. O mărturisire de la pagina 500: „Pentru că nu sunt scriitor, am privilegiul insondabil să scriu dinăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părţile de el, surd şi orb la orice m-ar distrage de la munca mea de ocnaş. Nu am cititori, nu am nevoie să-mi pun semnătura pe o carte. Aici, în pântecul manuscrisului, rătăcind prin intestinele lui întortocheate, ascultându-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt şi însoţitorul ei obligatoriu: nebunia.” Literatura e un palimpsest, un tatuaj care acoperă, nu numai pielea (temă deja recurentă în studiul despre Postmodernismul românesc), dar şi interiorul corpului, ceea ce îi conferă, în ochii scriitorului, o autenticitate, inspirată direct din viaţă, mult mai mare decât aceea a ficţiunii. E, mult mai sofisticată tema cunoscută a lui Camil Petrescu. Sigur, prezentată în 3D, dacă pot spune aşa, şi plină de o expresivitate stilistic-carnală pe lângă care novatoarea teorie camilpetresciană, din anii 1930, ni se pare astăzi scheletică.

Romanul se reia, narativ, de mai multe ori, din câteva puncte: prima copilărie, şcoala, caietele care consemnează vise, casa situată pe solenoid, morga, fabrica veche, cu halele ei părăsite şi fantastice (alt motiv primordial). O vreme, lectura m-a împins să cred că, de fiecare dată, bulgărele de zăpadă iniţial se va transforma în avalanşă. Romanul ar fi fost astfel construit pe mai multe planuri paralele, diferite, dar comunicante, crescând organic din câteva seminţe într-o dimensiune ciclopică. Iată o posibilă construcţie romanescă, mi-am spus. Dar autorul a părăsit repede ideea, dacă va fi avut-o, şi reluările, mereu din alt punct, dar mereu aceleași, n-au mai avut spor. Construcţia romanului a rămas astfel în stadiu de şantier. Înţeleg că Mircea Cărtărescu a avut în vedere un antiroman nesupus regulilor aşa zicând clasice, un soi de jurnal indirect, ca acela teoretizat de Mircea Eliade în anii 1930. Dar eu continui să cred că, indiferent de dorinţa de a realiza deplina autenticitate, informă prin natură, romanul, poemul, drama trebuie să reprezinte o anumită ordine, un început şi un sfârşit (Solenoid se sfârşeşte banal, chiar din punct de vedere al scenariului autorului), o „logică” a desfăşurării faptelor, un suspans de idei sau de evenimente. Solenoid este un roman amorf, fără o construcţie limpede, în orice caz, vizibilă cu ochiul liber, curgând oarecum la întâmplare, pe măsură ce e scris, încrustând în epica lui poveşti diverse şi minunate, biografii legendare, parabole strălucitoare, dar lăsându-ne finalmente sur notre soif.

Păcat! Rareori un scriitor a avut o ambiţie mai mare şi mijloacele necesare pentru a o realiza.

Mircea Cărtărescu, Solenoid, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, 840 pag.

(cronică apărută în „România literară”, nr.2/2016)