Femei și bărbați

Dacă în proza românească „serioasă” perspectiva dominantă încă este cea masculină, criticii mai tradiționaliști acordând femeilor funcția unui element de completare sau chiar de decor, observatorii mai atenți ai actualității noastre literare au remarcat — ca și în sfera poeziei — un număr tot mai mare de cărți valoroase semnate nu de către autori, ci de către autoare. Printre aceste apariții mai noi este și romanul Ombra de Aurelia Marin, scriitoare din generația boomers, afirmată însă începând cu anii 2000, când a început să publice: mai întâi versuri, mai apoi proză.

Ombra este al doilea roman al său, după Carbon (2018); și în el se simte imediat un background existențial și deopotrivă cultural. Ficțiunea romanescă decupează un spațiu citadin, metropolitan, ca și unul provincial (Dumbrava) în care personajele feminine (două surori) trăind în marele oraș revin pe urmele copilăriei lor; de asemenea, călătorii în străinătate făcute sub ochii noștri ori referințe la unele din „agenda” unor personaje din categoria artiștilor celebri (precum Leo Fonta). Pe lângă faptul că se călătorește-ncolo și-ncoace pe tot parcursul romanului, dezinvoltura în a o face și gesticulația unor personaje amintesc de vârsta de aur a unei burghezii autohtone, răsfrântă în romanele noastre interbelice prin nenumărate elemente și detalii: cum sunt îmbrăcate femeile și cum își aleg o ținută, ce se discută la o masă, despre ce se bârfește și pe ce ton, cum se fac aluzii erotice, cât de firesc intră referințele culturale în această plasă conversațională și în țesătura intimă a unui anumit mediu socio-cultural. Fără a fi un roman retro, Ombra este unul plasat în contemporaneitatea imediată, dar construind foarte atent un stil anume al cercului de personaje, o distincție încorporată, metabolizată aproape. Inclusiv confesiunile din discuțiile fără perdea ale celor două surori, neocolind acele cuvinte și acte, au clasă. Romanul este curajos și din această perspectivă, dată fiind pudibonderia majorității cititorilor formați (deformați, aș spune) de tabuurile literare și lingvistice ale regimului trecut.

Aurelia Marin construiește nu numai o lume, o realitate ficțională verosimilă, articulată în logica ei socială și societală, ci și o galerie de personaje credibile, bine conturate, încadrate într-o tipologie diversă, cu diferite tipuri de femei și de bărbați. Aproape toate aceste figuri au „ceva” și se țin minte, fie că e vorba de un personaj central, precum sora mai mare a eroinei, Edith, fie că ne referim la unul secundar ori episodic, precum avocatul cu care facem cunoștință în momentul în care protagonista, Ema, se hotărăște să divorțeze. Se observă că autoarea e familiarizată cu aceste profiluri tipologice cu care lucrează, desprinzându-le dintr-o realitate existențială cunoscută și, nu mai puțin, din proza realistă (nu neapărat românească) asimilată ca parte a unui bagaj cultural. Fiecare personaj, indiferent de sexul, de condiția, de vârsta, de orizontul lui, vorbește și se comportă așa cum ne așteptăm să o facă; iar unele scene în care mai mulți „socializează”, după cum se spune azi, sunt memorabile prin reunirea individualităților într-un tablou. Cu o mână sigură, Aurelia Marin proiectează în paginile romanului scene așa-zicând colective, în care femei și bărbați, mai tineri și mai vârstnici, își dau și își iau cuvântul, povestesc ori bârfesc, se devoalează sau încearcă să-i „pătrundă” pe ceilalți, perspectiva narativă fluctuând într-un mod subtil, astfel încât această polifonie caracterologică să poată fi surprinsă.

Tabloul familial și fresca socială din Ombra au ca element central un personaj feminin absolut remarcabil construit și urmărit, de-a lungul firului intrigii, de către autoarea care i-a intuit „potențialul” tipologic. Încă-tânăra Ema, care la începutul romanului are 29 de ani, este divorțată, cu un copil, e angajată ca bibliotecară la un mare liceu din capitală și vrea să devină scriitoare de literatură pentru copii, are o viață destul de complicată, după cum se vede din chiar acest rezumat; dar încă mai contorsionată și mai „epică” va fi lumea ei interioară, pe care autoarea o expune și o luminează intermitent, printr-o gradație a introspecției. Episoade din copilăria ei vin din trecut înspre prezentul acțiunii, mai multe dintre ele fiind traumatice și legate de o tentativă de sinucidere a fetiței care a fost; o cicatrice pe mână este semnul grozăviilor prin care a trecut și pe care cititorul le va afla pe parcursul romanului, din diferite mărturii și unghiuri rememorative, iar nu printr-o expunere dată a unui narator impersonal și omniscient. Nu numai că Ema e un personaj feminin extrem de complex, dar și modul în care ea este portretizată și analizată, construită de prozatoare și „reconstruită” prin intervențiile la obiect ale celorlalte personaje, din familie și din cercul apropiaților, care o cunosc, e de o complexitate romanescă punând în valoare eroina.

Firește, întâlnim personaje feminine credibile și complexe și în romane scrise de autori români, dar acolo e o perspectivă masculină care ne-a devenit deja familiară, un mod de a descoperi universul interior feminin din afara lui, „priza” la feminitate nefiind directă, ci făcută posibilă prin talentul scriitorului, prin intuiția lui psiho-morală, prin empatie… În cazul de față, situația este alta, deși schimbarea de perspectivă nu e foarte ușor de sesizat. În Ombra, în ceea ce o privește pe Ema, avem, tot astfel, talentul scriitoarei, intuiția ei psiho-morală, empatia ei etc. (ceea ce observam și în cazul romanelor valoroase scrise de autori), dar pe lângă toate acestea, este de adăugat feminitatea unei autoare scriind despre feminitatea unei eroine de roman. Chiar dacă, după cum se știe, un personaj nu este ipostaza autorului, ci un construct al acestuia, e limpede că în construcția universului interior al Emei intră feminitatea autoarei, perspectiva modificându-se insesizabil la început, dar tot mai evident, cu cât ne apropiem de final.

Pe alocuri, felul în care gândește și vorbește Ema, modul în care reacționează la ce (i) se întâmplă, răzgândirile bruște, obsesiile mărturisite ori nu, fantasmele pe care le vedem în clar, ca printr-un geam către lumea lăuntrică a personajului feminin, trauma din copilărie și „revanșele” cu ghilimele pe care le încearcă mai târziu — toate acestea deconcertează tocmai fiindcă nu suntem prea familiarizați cu perspectiva feminină în romanul autohton, pusă în umbră și în plan secund de cea masculină (căreia eu îi și aparțin). Nu merg până într-acolo încât să spun că realismul unui roman scris de o autoare diferă structural de cel al unui roman scris de un autor; dar într-o structură comună, diferențele pot fi vădite, dacă scriitoarea nu se rezumă la a fi o copie a scriitorului consacrat. Până nu demult, supremul compliment adresat unei prozatoare autohtone era că se dovedește atât de valoroasă, încât scrie „ca un bărbat” și „are cojones”. E timpul să râdem de asemenea „complimente” și de gândirea din care s-au desprins…

Greu de fixat într-un profil tipologic tocmai din cauza (sau datorită) complexității ei interioare, Ema e un compus de „maturitate sexuală” și „idealism copilăresc”, o femeie-fetiță, senzitivă și cerebrală totodată, hiper-realistă dar și cu mintea bătând câmpii imaginației, o somnambulă în copilărie și o „lunatică” mereu după aceea, curajoasă până la auto-mutilare și suicid (în scena atroce explicând cicatricea) și depresivă în episoade mai liniștite ale existenței, atrăgând bărbații printr-un magnetism erotic deopotrivă pervers și inocent, trăind „în răspăr”, după ritmul ei interior, fără a se preocupa de ce spune lumea, făcând confesiuni intime surorii mai mari și împărțindu-se cu gândul (dacă nu cu fapta) între mai mulți curtezani aduși mai întâi, de ea, în pragul deznădejdii. Iată o scenă senzuală și sexuală, cu mult-răbdătorul Leo, artistul cuceritor de femei, și Ema a noastră în fine cucerită de el:

„Leo aprinse veioza și o mai privi odată (sic!), părea că adormise și un braț îi atârna cu palma desfăcută. Degete lungi, disprețuitoare. Se aplecă, îi sărută linia vieții și ieși din cameră. Când se întoarse, îi strânse picioarele, își trecu un braț pe dedesubt și o duse în dormitor. Când o întinse pe pat, ea se trezi, dar nu se împotrivi. Își scoase la rândul lui pantofii și se lungi alături de ea, la oarecare distanță. Întreaga lume părea s se fi îndepărtat, era liniște, doar aparatele de aer condiționat scoteau un zgomot uniform, ca albinele roind într-un stup. (…) O mângâie gemând, ea își strânge genunchii și îi împinge mâna.

— Nu. Te rog!

Se retrase spre margine și îi împinse mâna din nou, el insistă sărutându-i picioarele. Ea tresări când o trase cu putere de-a latul patului și o lăsă goală. Răstignită sub gura lui simți că îi devine complice. O pândește ca un vânător experimentat, când o auzi scoțând un sunet greu, care se lovea de pereți, îi deveni partener și amândoi au știut că noaptea se va scurge sub pământ. Orice ar fi făcut, obscenitatea nu o atinge, o proteja o pojghiță de castitate voluptuoasă ce scotea din bărbat vigoarea care-l mira și pe el. O ține de talie și prelungește cât mai mult bucuria corpului ei, ca și cum picta un tablou care supraviețuiește istoriei. Aude cum spune ceva în așternuturi. Senzuală și pură lumea e haos și în ora târzie au mers până la finele perfecțiunii în lanț. Era uluitor și atât de simplu. Ea se simte vlăguită și multă vreme și-a ținut pleoapele închise, cu privirea întoarsă înăuntru.

— O, Doamne! Ema.” (pp. 288-289)

La finalul capitolului — penultimul din acest roman excelent —, cuceritorul Leo va primi ca o izbitură plecarea Emei. Bărbatul cu atâta succes este lovit parcă în moalele capului de însăși feminitatea enigmatică pe care nu o poate înțelege, care îi scapă, la figurat și la propriu:

„Un rictus, o strângere de inimă, un imens regret. Aprinse țigara. Luat pe nepregătite, răvășit și înfrânt, își dădu drumul în fotoliu. Simțea cât e de bătrân și penibil. S-a gândit că ar putea să facă infarct și se prăbuși pe pat cu fața în sus. Rămase așa multă vreme, încercând să nu-și amintească de ea. Sfârșitul fusese eludat printr-o mișcare tranșantă ca o lovitură de spadă. Ca toți bărbații, nu înțelege.” (p. 295).

Să nu generalizăm!…

–-

Aurelia Marin, Ombra, Editura Tracus Arte, București, 2021, 356 p.