Epică, nu retorică

Liviu Rebreanu (1885−1944) a avut o viață plină de momente dramatice și răsturnări de situație. S-a născut în 1885 într-un sat din Ardealul aflat sub jurisdicție austro-ungară, ca primul intre cei paisprezece copii ai unui învățător. A scris întâi în maghiară, apoi în limba română. S-a stabilit la București, unde s-a impus prin talent, dar și prin tenacitate, făcând din literatură scopul vieții lui. A scris și în locuințe închiriate, și în redacții zgomotoase, și în închisoare (unde a ajuns din cauza convingerilor sale). A trăit o tragedie cumplită: fratele lui, Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, a fost condamnat la moarte și executat, în 1917, pentru că a refuzat să lupte împotriva armatei române.

Tot Liviu Rebreanu a fost în două rânduri director al Teatrului Național și a făcut o carieră literară strălucită, deși a trăit numai 59 de ani. Romanele sale, printre care Ion, Răscoala, Pădurea Spânzuraților, Ciuleandra, Adam și Eva, Gorila, au avut răsunet și se reeditează și în vremea noastră, cu succes.

Trecând pe neașteptate de la condiția de cerșetor la aceea de prinț − uneori și invers −, scriitorul n-a recurs la acea gesticulație teatrală prin care alții se proslăvesc pe ei înșiși sau se victimizează, pentru a deveni cât mai vizibili în viața publică. Și-a păstrat mereu calmul și bunul-simț, de inspirație țărănească. De aici provine și autoritatea stilistică a romanelor sale.

O impresie puternică a făcut apariția imediat după Unire, în 1920, a romanului Ion, considerat de atunci și până azi primul roman, în sensul modern al cuvântului, din istoria literaturii române. Liviu Rebreanu a renunțat, decis, la idealizarea țăranului român, aducând în prim-plan un personaj abrutizat de sărăcie, care între dragoste și pământ alege pământul, dar care ulterior suferă cumplit din cauza acestei decizii. El nu are libertatea sufletească necesară pentru a-și asuma dragostea, însă nu este nici cinic sau frivol, ca să treacă nepăsător peste ratarea unei mari iubiri. Acest realism discret patetic este specific lui Liviu Rebreanu, care nu a practicat niciodată realismul în stare pură și cu atât mai puțin naturalismul.

Într-un interviu, scriitorul a mărturisit că ideea de a scrie romanul Ion i-a venit văzând cândva un țăran sărutând pământul. Este un episod emoționant, care contrazice mult invocata răceală a viziunii lui. („Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul.”)

Un suflu eroic are romanul Pădurea Spânzuraților, inspirat din episodul tragic al executării fratelui lui Liviu Rebreanu. Cu un instinct artistic sigur, scriitorul vorbește despre devotamentul unui român față de cauza românească, fără să alunece într-o retorică patriotardă și judecând totul din punct de vedere moral. Romanul reverberează și azi în conștiința noastră, făcându-ne să retrăim – nu doar să teoretizăm – sacrificiile făcute de români în timpul Primului Război Mondial pentru a integra teritoriile românești într-o singură țară. Ecranizarea romanului în 1964, în regia lui Liviu Ciulei, a împrumutat ceva din dramatismul sobru al textului, astfel încât nu s-a demodat nici până în prezent, deși în cinematografie modelele se succed mai repede decât în literatură.

Pe criticii literari i-a frapat întotdeauna forța prozei lui Liviu Rebreanu, care, examinată de aproape, se dovedește a fi compusă din cuvinte simple și nu se remarcă nici pe departe prin inventivitate stilistică. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu a evidențiat într-un mod expresiv acest mister al prozei lui Liviu Rebreanu:

„Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ținută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul mării.”

Spre deosebire de un povestitor plin de farmec ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu contează nu atât prin modul cum povestește, cât prin ceea ce povestește. Personajele, situațiile și întâmplările, nu cuvintele, constituie limbajul său. O dovadă în plus ne oferă romanul Răscoala, inspirat din răzvrătirea țăranilor în 1907 împotriva celor care le exploatau munca într-un mod abuziv. Impresia de măreție sumbră a romanului este dată de epică, nu de retorică. Nu putem decât să regretăm că Liviu Rebreanu nu a trăit mai mult, ca să scrie și despre tragedia trăită de țărani în anii colectivizării forțate a agriculturii.

Când se lansează în scrierea unui roman fantezist și livresc, ca Adam și Eva, Liviu Rebreanu nu este în elementul său. El se joacă metodic și cu gravitate, ceea ce înseamnă că nu se prea joacă. Domeniul său de competență rămâne proza austeră și trainică, săpată parcă în piatră.