Eminescu, azi

Este o dovadă de curaj intelectual pentru un critic literar, oricât de reputat, să încerce să propună astăzi un „nou” Eminescu. S-a scris atât de mult despre poetul considerat „național”, din varii perspective, încât nici măcar corpusul inedit de corespondență, apărut la începutul deceniului trecut, nu a modificat semnificativ receptarea. Eminescu cel „rece” față de o Veronică Micle a efuziunilor sentimentale (adică imaginea impusă de Călinescu): iată un raport infirmat de realitatea biografică, dar care continuă, sub presiunea interpretării călinesciene, să fie dat ca adevărat. Și acesta e un exemplu din sfera criticii; dar câte clișee nu parazitează și chiar condiționează lectura publicului larg! Dacă o bună parte a comentatorilor avizați analizează cu microscopul versurile eminesciene și le însoțesc cu o hermeneutică arborescentă generată de un cuvânt, o rimă, o imagine, majoritatea lecturilor superficiale din Eminescu se bazează pe două-trei idei, reiterate fără citare sau cu citări aproximative. Sufocate fie de interpretări ultrasavante, fie de „cuvinte goale” „ce din coadă au să sune”, excepționalele poeme eminesciene au nevoie ca de aer de o exegeză proaspătă.

Acesta e pariul lui Alex. Ștefănescu din Eminescu, poem cu poem. Criticul a dedicat patru ani unor texte care îi erau cunoscute și pe care le-a recitit comparându-le cu variantele, analizând tăieturile și adaosurile din manuscrise, urmărind travaliul artistic și stadiile sale. A rezultat o carte substanțială și „metodică”, oarecum atipică în critica de obicei plastică și eseistică a lui Ștefănescu. Nu avem, aici, nici tipul de discurs din Istoria sa, în care panoramarea unor epoci literare presupunea o pespectivă totalizantă și o privire „de sus”, sintetică, a operelor văzute în întregul lor. În cartea de față, dimpotrivă, criticul analizează amănunțit antumele lui Eminescu, „poem cu poem”, cum spune, răsturnând – fiindcă a simțit că merită – perspectiva unui istoric literar și chiar a unui autor de monografie critică. Aceștia văd totalitatea unei creații literare și, prin filtrul imaginii ei esențializate, ajung la un personaj emblematic sau la o scenă-cheie. În Eminescu, poem cu poem, autorul consideră fiecare text liric în sine și îł analizează fără grabă (o excepție o reprezintă Floare albastră și Singurătate, care ar fi meritat un comentariu mai amplu), fără intenții demonstrative și ilustrative.

Prin această modalitate critică, aproape fiecare poem eminescian își arată o uimitoare bogăție. Textul devine ceea ce era de la bun început, și anume o succesiune de strofe în care simbolurile generale și miturile personale, imaginile fastuoase ori delicate, melodicitatea populară și „anxietatea influenței” culturale, registrele diferite ale unor compoziții de mici și mari dimensiuni, melancolice ori sarcastice, ale amorului și ale extincției, ale naturii și ale iatacului compun câte un poem eminescian, firește, dar eminescian într-un mod aparte. Sonetele seamănă și nu seamănă cu Scrisorile, Sara pe deal e altceva decât Împărat și proletar, iar Mai am un singur dor prezintă diferențe importante chiar în raport cu propriile variante. În loc de a unifica ocurențele și a le transforma în mărci ale întregii creații eminesciene, Ștefănescu le păstrează funcția lor constitutivă pentru poemul ca atare. Nu (pare să ne spună criticul), importanță nu au numai sentimentul naturii, panorama deșterăciunilor, microcosmosul și macrocosmosul, amorul defunct și rolurile sociale. Important devine, în această lectură curajoasă și înnoitoare, textul poetic. În el, poetul a folosit aceste componente sau altele, anumite convenții, o sumă de elemente simbolice, imagistice, verbale, lexicale, iar felul în care a făcut-o este în multe rânduri original – nu numai prin comparație cu alți poeți, dar și comparându-se cu el însuși.

O propoziție a lui Eminescu citată de câteva ori de critic este următoarea: „urând esența vieții, iubesc ale ei forme”. Ștefănescu o folosește pentru a explica paradoxul aparent al desfășurărilor poetice de comedie umană, operate cu o „oboseală morală”. Dar ea poate fi adaptată și universului pe care îl deschide și-l închide, într-un mod particular, fiecare poem. Un arsenal de strategii, tehnici discursive, subtilități compoziționale a fost utilizat de poet pentru a lucra un text de o „simplitate” obținută cu trudă. Multe dintre versurile eminesciene par „săpate în piatră” nu fiindcă ele ar fi intrat deja în conștiința colectivă când le-am citit pentru prima oară, ci pentru că poetul a spart, așa zicând, multe pietre în lucrul lui maniacal-perfecționist cu dalta. Eminescu nu mai poate fi „corectat” și „îmbunătățit” deoarece el însuși (ca și Caragiale) s-a corectat și s-a îmbunătățit până la varianta finală.

E motivul pentru care văd lucrurile diferit față de Ștefănescu în ceea ce privește frazele „complicate și silnice”, stilul „declamativ-romantic”, versurile „încărcate excesiv”, câte o introducere „încâlcită”, câte o strofă „melodramatică” sau „artificială”. Ele îmi par nu defecte ale textelor lirice eminesciene, ci caracteristici chiar ale romantismului care, el, așa este: melodramatic și încâlcit, artificial și excesiv. Ar fi, de altfel, inexplicabil ca un poet cu geniu în „purificarea” versului (comparat de critic cu Brâncuși) să facă poeme lungi și „declamative” din eroare; și nu din chiar miza poemelor respective. Unde are dreptate autorul în critica făcută versurilor eminesciene este la cele din faza de primă tinerețe. La mormântul lui Aron Pumnul e, într-adevăr, un text declamativ din nepriceperea junelui poet și nu din arta rafinată pe care el o va stăpâni curând.

Subtilitatea dovedită de nenumărate versuri din numărul, totuși, redus de poezii antume este dublată și evidențiată prin subtilitatea critică a exegetului. Spuneam că Alex. Ștefănescu a renunțat, în bună măsură, în această carte la plasticitatea discursului său critic și la libertatea eseistică a asocierilor. Aceasta se datorează și faptului că criticul își estompează, într-un fel, personalitatea, preferând unei imagini memorabile bisturiul cel mai fin. Comparațiile sunt remarcabile, dar criticul nu le mai dă funcția caracterizant-totalizantă din Istorie și nu își mai sprijină demonstrația pe ele. Pur și simplu, analiza fiecărui poem eminescian e atât de motivantă și de captivantă, încât criticul, desfășurând-o, se poate pune pe sine însuși între paranteze. Aproape toate comentariile sale vor fi în extensia versurilor, deși uneori criticul exagerează prin discuții inutile despre actualitatea versurilor eminesciene, despre incapacitatea tinerilor „prozaici” de azi de a le gusta, despre diferența dintre amorul de atunci și sexul de acum… Tinerii de azi sunt la fel de răi ori de buni ca tinerii din orice epocă, a lui Eminescu inclusiv; iar poezia mare are capacitatea de a traversa epocile, fiind actuală oricând și oriunde.

Dovadă și această carte în care un critic consacrat studiază cu modestia unui învățăcel poemele atât de cunoscute, și rămânând atât de interesante și de frumoase, ale lui Eminescu. Avem un mare poet și, analizându-l, un critic literar at his best. În o pagină și ceva de comentariu pe marginea unei poezii precum Pe aceeași ulicioară…, Ștefănescu își arată clasa de critic, formulând trei observații pătrunzătoare. Prima: „Se remarcă, întâi, arta poetului de a trece direct la subiect (așa cum în alte poezii se remarcă arta lui de a compune preliminarii”. A doua: „Triumfă, ca de obicei, amintirea iubirii, ceea ce înseamnă iubirea pură, spălată de actualitate.”. Și a treia, introducând o comparație sugestivă și probând afirmația printr-un citat: „Remarcăm, încă o dată, modul elegant în care Eminescu leagă cuvintele, ca pe un nod de cravată: «Ne spuneam atât de multe/ Făr-a zice un cuvânt.»”.

Cartea, substanțială și înnoitoare, împrospătează exegeza eminesciană și se încheie cu antumele poetului pe care criticul deopotrivă comprehensiv și exigent te-a făcut să le recitești încă o dată.

Alex. Ștefănescu, Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură, Editura Allfa, București, 2017, 432 pag.