Alex. Ștefănescu
Cea mai valoroasă carte a lui N. Steinhardt, capodoperă a literaturii române din toate timpurile, este Jurnalul fericirii, scris parţial în minte, în închisoare, continuat după graţierea din 1964, pe ascuns, într-un regim de clandestinitate, confiscat de Securitate, reconstituit de autor din memorie şi publicat abia după moartea lui, în 1991. Citind acest jurnal, trăim o experienţă spirituală greu de uitat. Învăţăm din paginile lui mai mult decât din paginile a sute de cărţi.
În cunoscutul său stil patetic şi funambulesc, cu intuiţii fulgurante şi confesiuni sfâşietoare, cu spectaculoase desfăşurări de erudiţie şi o copilăroasă bucurie a jocului, N. Steinhardt ne povesteşte cum a trăit, cum a suferit, cum a înţeles. Consideraţiile lui despre oameni (inclusiv despre personalităţi ca Sergiu Al-George, Al. Paleologu, Vasile Voiculescu, Constantin Noica, Ion Negoiţescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca) şi reflecţiile asupra unor opere literare, filosofice sau religioase au valoarea unor revelaţii. Dar şi mai tulburătoare este lectura acelor pagini în care scriitorul vorbeşte (fără să braveze, dimpotrivă) despre drama sa. Informatorii care şi-au oferit de bună voie şi nesiliţi de nimeni serviciile atotputernicei Securităţi au ocazia să afle că un om a preferat să fie întemniţat (şi bătut cu bestialitate, şi umilit) decât să se transforme într-un complice al călăilor. El şi-a asumat cu o demnitate tragică propoziţia pe care aveau să o scandeze peste trei decenii demonstranţii în Piaţa Universităţii: „Mai bine mort decât securist!”
În zilele în care încă mai putea să decidă dacă să facă pactul cu diavolul şi să rămână liber sau să nu-l facă şi să-şi petreacă anii deplinei maturităţi în închisoare, N. Steinhardt l-a consultat pe tatăl său. Acesta l-a sfătuit să nu-l facă: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare.”
N. Steinhardt l-a ascultat pe tatăl său şi a avut apoi, într-adevăr, zile grele şi nopţi liniştite.
Dintre studiile critice ale lui N. Steinhardt se remarcă acela intitulat Secretul „Scrisorii pierdute”, publicat în 1975, sub pseudonim, în revista Ethos din Paris şi rămas necunoscut publicului din România, până la apariţia sa în Cartea împărtăşirii, 1995. Patetic şi totuşi suficient de lucid pentru a construi o argumentaţie şi pentru a prevedea zâmbetele ironice ale scepticilor, N. Steinhardt dezvoltă ideea că gestul „coanei Joiţica” de a-l ierta în finalul Scrisorii pierdute pe Caţavencu, ca şi scena împăcării generale consemnată la sfârşitul schiţei Telegrame, chiar dacă sunt happy-end-uri batjocoritoare imaginate de I.L. Caragiale pentru a denunţa lipsa de seriozitate a compatrioţilor săi, evidenţiază de fapt o bunătate paradisiacă, o toleranţă de esenţă creştină.
Teoria lui N. Steinhardt este măgulitoare pentru români, deşi este avansată cu o febrilitate şi manifestă o tendinţă spre absolutizare care aduc aminte mai curând de radicalitatea altor popoare decât de sentimentul relativităţii faptelor omeneşti atribuit de eseist românilor.
*
Nicu Steinhardt (1912-1989) a fost întemnițat, în 1960, pentru că refuzat să apară ca martor al acuzării în procesul politic intentat de Securitate mai multor scriitori, printre care Constantin Noica și Dinu Pillat. Chiar și acum, după trecerea a peste o jumătate de secol, ne impresionează această dovadă de curaj și spirit de sacrificiu. Evreu prin naștere și educație, Nicu Steihardt se convertește în închisoare la ortodoxie (primind botezul în celula 18 de la Jilava, de la ieromonahul basarabean Mina Dobzeu) şi devine un apologet luminat al spiritului românesc.
Eliberat la 1 august 1964, în contextul graţierii generale a deţinuţilor politici, îşi reia legăturile cu vechii prieteni – Constantin Noica, Alexandru Paleologu ş. a. – şi încearcă să-şi reconstituie viaţa de intelectual, citind cu fervoare, traducând, scriind. Îl atrage ideea de a se stabili la o mânăstire. În 1973, condus de Iordan Chimet, descoperă ca pe un loc îndelung visat mânăstirea Rohia din Maramureş.
În 1979, aflat în Belgia, are prilejul să rămână definitiv la mânăstirea benedictină din Chevetogne, dar preferă să se întoarcă în România: „mai presus de orice, am dorit să-mi pot identifica viaţa şi soarta cu a poporului român. Sângele meu este evreiesc, dar de simţit şi gândit, simt şi gândesc româneşte.” Peste numai un an se stabileşte, de altfel, la Rohia În 1980 este călugărit de către stareţul Serafim Man; haina monahală, asociată cu figura emaciată şi barba albă, îi dă o înfăţişare de Archeus eminescian.
