Daniel Cristea-EnacheDaniel Cristea-Enache
24.02.2016

Eliade, Culianu, Oișteanu

Cu volumul Religie, politică și mit, reunind texte scrise pe parcursul a trei decenii despre Eliade și Culianu și aflat acum la a doua ediție, Andrei Oișteanu asumă, iarăși, o tematică fierbinte.

Și problematica este deopotrivă dificilă și delicată. Dacă Lucian Boia pare a se fi specializat în demitizarea secvențelor și episoadelor de istorie națională eroizate romantic și introduse, fără spirit științific, în constructe mai degrabă epice decât istoriografice, Oișteanu caută culoare de cercetare trans-domenială, pe direcția câte unei teme ce permite (ba chiar solicită) o asemenea abordare. Imaginea evreului în cultura română, Narcotice în cultura română, Sexualitate și societate (ultima carte, în lucru): iată tot atâtea panoramări pe spații ample, la întâlnirea de profunzime dintre etnic și etic, cultural și civilizațional, istoric și societal. Pentru autor, nu faptele și lucrurile în sine sunt cele mai importante, ci modul în care ele intră în compoziția mentalitară a unei epoci și, finalmente, în metabolismul unei culturi. El are scrupulul și exigența istoricilor de strictă observanță, făcând însă o originală și incitantă „navetă” între elementul factual și un cât mai larg câmp analitic și interpretativ ce poate fi deschis prin acesta. Nu mai apare, prin urmare, un „miez” decodabil univoc, într-o structură simbolică închisă. Aproape fiecare aspect și orice detaliu pot fi centralizate, în interpretări variate și în documentarea făcută acestora de către cercetător. Oișteanu include mereu în studiile sale referințe la cele ale predecesorilor și își înnoiește, actualizează, „upgradează” cercetările luând act de cele mai noi contribuții pe o temă sau alta.

Așa se întâmplă și în volumul de față, apărut la șapte ani de la prima ediție și păstrându-și caracterul problematizant. Eliade și Culianu sunt veritabile cazuri în cultura română; și este nevoie de un cercetător de anvergura și probitatea lui Oișteanu pentru ca mitizările, ca și distorsionările, să lase loc unei analize de profunzime și de finețe, în spiritul adevărului. Astfel, studiul Între publicistica politică și opera științifică dedicat lui Eliade și deschizând volumul este pe cât de bine documentat, pe atât de nuanțat, urmărind nu numai „meandrele” gândirii lui Mircea Eliade, ci și pe acelea ale receptării, polarizată la extrem.

Simptomatic, despre legionarismul și antisemitismul lui Eliade vorbesc și scriu atât critici ai savantului, cât și admiratori ai săi, ceea ce arată că polarizarea ideologică nu exclude prin sine însăși întâlnirea tezelor susținute. La drept vorbind, e chiar o probabilitate mai mare ca o anumită teză să fie validă dacă ea este susținută de adversari ideologici, care privesc din unghiul propriu spre un același punct. Pentru Daniel Dubuisson, ontologia lui Eliade „este antisemită pentru că el a vrut să dea un fundament ontologic (și nu doar rasist) antisemitismului”. Oișteanu consideră ca fiind „malițios” titlul capitolului „jucat” de Dubuisson (L’éternel retour de l’antisémitisme); nu mai puțin, că acuzația de antisemitism este „abuzivă”.

La capătul celălalt al spectrului avem asimilarea dintre doctrina legionară și idei ale lui Eliade, operată într-o prefață la o carte a lui Ion Moța de către legionarul Ion Mării. Aici, Eliade joacă rolul unui maestru, dat fiind faptul că aspecte ale doctrinei legionare sunt explicabile „prin lumina a ceea ce Mircea Eliade (….) a numit «teoria arhaică a regenerării periodice a forțelor sacre»”. Împotriva acestei asimilări admirative (în conjuncție cu asimilarea incriminată de Dubuisson), Oișteanu vine cu aceeași concluzie: „asocieri forțate”. Punctul său de vedere este apropiat de cele ale lui Norman Manea, Moshe Idel, S. Damian, citați cu contribuții cu atât mai prețioase cu cât ele sunt ale reprezentanților unei etnii aflate pe lista neagră a legionarismului.

Pe cât e de obișnuit ca un reprezentant al extremei drepte să denunțe delirant „iudeo-masoneria” și să sancționeze „rătăcirile” de la linia „dreptei credințe”, pe atât e de curent ca un contributor evreu să dovedească echilibru, obiectivitate și cumpănire în abordarea unui subiect care îl implică personal și categorial. „Atenția” în examinare va fi recomandată de Manea: „Mircea Eliade a fost un scriitor și un erudit. Este motivul ce ne îndeamnă să-i examinăm «cazul» cu atenție. Un lucru este sigur: munca lui de scriitor și de erudit este deosebită de gazetăria angajată, de dreapta, dintre cele două războaie (…) A stabili o legătură între studiile sale și perioada-i «fascistă», a arunca o privire de inchizitor asupra detaliilor «suspecte» prezente în numeroasele sale studii erudite ar însemna a da un exemplu perfect de metodă totalitară.”. Moshe Idel îndeamnă la „precauție”: „Pornesc de la ipoteza că ar trebui să fim precauți, pentru a nu reduce gândirea sa la adoptarea unor clișee de extremă dreaptă și pentru a nu-l descrie ca «fascist» sau «antisemit», ci, dimpotrivă, pentru a-l înțelege, atât pe el, cât și sursele sale, ca aparținând unei varietăți mult mai largi de tendințe culturale și religioase, dintre care unele anterioare apropierii sale de Garda de Fier la sfârșitul anului 1935.”.

La antipodul lui Dubuisson se plasează, cu plusare pe democratismul lui Eliade, Culianu (în 1982/ 1983) și S. Damian (în 2005). Pentru Culianu, Eliade este nici mai mult, nici mai puțin decât „un democrat aparținând unei stângi non-marxiste – dincolo de binecunoscutu-i apolitism și apartidism”. În opinia lui S. Damian, opera lui Eliade „pledează pentru o cale raționalistă și umanistă, pentru toleranță și democrație”. În fine, după ce constată cu umor că poziția lui Eliade a fost mutată „de colo-colo pe tot eșichierul politic”, Oișteanu concluzionează, la rândul său: „în general, nu cred că se pot decela perspective ultranaționaliste sau fascizante în opera științifică a lui Eliade”.

Din cercul interbelic al manifestărilor lui Eliade, cu efecte și reverberații în durată lungă, volumul lui Andrei Oișteanu ne proiectează în anii ‘80 ai „Epocii de Aur”, în faza ceaușismului pentru care Eliade era considerat recuperabil și deci trebuia curtat. Un fragment din articolul Râsu’-Plânsu’. Despre dosarul meu de Securitate, publicat în „22” în 2003, este ultimul capitol al secțiunii de texte consacrate lui Eliade și e, ca și precedentul (un dialog epistolar cu marele istoric al religiilor), unul cu o notă mai personală.

Aici, studiul științific, cu acea abordare trans-domenială și interdisciplinară vizibilă, de exemplu, în capitolul consistent Eliade: De la opium la amfetamine, lasă loc mărturiei autobiografice și inserției într-un real ne-mediat cultural. Altfel spus, Oișteanu nu mai vede o epocă doar prin contribuțiile despre ea, ci și în expresia sa directă, nudă, tranzitiv-totalitară. Un ofițer de securitate, în 1985, i-a făcut autorului nostru următoarea ofertă, legată de „penetrarea” exilului intelectual românesc: „Cu unii dintre ei v-ați văzut în recenta dvs. călătorie. Cu Ioan Petru Culianu, de pildă, în Olanda. Urma să vă vedeți și cu Mircea Eliade la Paris. Dânsul vă apreciază foarte mult. Vă propunem să mergeți la Universitatea din Chicago. Avem nevoie de un «agent de influență» în preajma dânsului. Veți semna cu noi un scurt Angajament; e o simplă formalitate…”.

Dacă în cazul lui Eliade s-a încercat recuperarea unui savant de mare notorietate nu numai academică, pentru legitimarea regimului Ceaușescu, în cazul lui Culianu, discipolul magistrului, firele investigației jurnalistice făcute de Ted Anton și cercetate, ele însele, de către Andrei Oișteanu duc spre probabilitatea unui asasinat politic, comis „fie de membri ai mișcării (neo)legionare, fie ai serviciilor secrete românești, fie, în fine, prin colaborarea celor două organizații”. Capitolul Un altfel de Culianu actualizează informația adăugată de la prima versiune a prefeței lui Oișteanu la traducerea cărții lui Ted Anton, din 1997, la versiunea prezentă, definitivată în 2014. În mod ironic, cerința formulată de Oișteanu în 1997 și dată cu litere cursive în text – „Cred că noile autorități ale României (și mai ales directorul SRI) au obligația legală și morală să dea un răspuns oficial și public în «cazul Culianu».” – rămâne valabilă și în septembrie 2014, cum autorul însuși observă într-o notă. Și aceasta pentru că „în intervalul 1997-2014 nu s-a petrecut, din nefericire, nimic în sensul aflării asasinilor lui Ioan Petre Culianu”.

Culianu a fost asasinat cu ce mobil și de către cine? „Ar putea fi vorba (se concluzionează numai în sfera deducțiilor logice și a aproximațiilor, nu și a adevărului factual, documentat și demonstrat, n.m., D.C.-E.) de un asasinat-avertisment. Cu alte cuvinte, nu atât eliminarea savantului ar fi fost urmărită, cât efectul psihologic provocat de crimă asupra altora, în speță asupra opoziției politice din țară și a exilului românesc”. Liviu Cangeopol, în Statele Unite, arăta: „Toți cei de-aici cred că este mâna Securității, care vrea să ne dea nouă (românilor din exil) o lecție pentru a ne ține gura. (…) Toți se tem. Poate că cei care l-au ucis asta vor: să ne fie frică și în exil.”. O minte strălucită, „cel mai dotat om” pe care un Andrei Pleșu l-a cunoscut, Culianu reprezintă așadar un caz nu numai prin ramificarea uimitoare a competențelor și cunoștințelor sale, ci și prin acest exit asupra căruia nu se poate face încă lumină.

Spirit raționalist, însă nu cu prețul reducției simbolicului, miticului, magicului, ezotericului, religiosului (cărora le-a dedicat pagini fundamentale), Andrei Oișteanu este un detectiv de inefabile și un savant relaxat pentru care cercetarea se face multidirecționat și pluridisciplinar, aprofundat și multifațetat. Văzându-l din interiorul unei alte discipline, cea a criticii și istoriei literare, îl așez în linia de creastă Eliade – Culianu, fie ea și frântă de opțiuni ideologice nefaste și sfârșituri tragice.

Andrei Oișteanu, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, ediția a II-a revăzută, adăugită și ilustrată, Editura Polirom, Iași, 2014, 432 p.

(cronică apărută în „Viața românească”, 2016)