Daniel Cristea-EnacheO parte din eseurile cuprinse în Partea nevăzută decide totul, volumul lui Horia-Roman Patapievici, le citisem în „Idei în Dialog”; pe celelalte, de mai mare întindere și publicate inițial în revista de limbă olandeză „Nexus”, le-am parcurs pentru prima oară în această carte, care mai cuprinde și un Cuvînt înainte la volumul Festivalului Internațional de Poezie „Oskar Pastior” Sibiu 2007. Substanța moral-intelectuală a contribuțiilor fiind aceeași, textele mai lungi o expun și o impun mai bine, fiindcă Patapievici se poate, în ele, desfășura.
Eseistul este printre puținii, la noi, capabili de a oferi unui eseu ori unui studiu soliditatea și ramificarea unei cărți de sine stătătoare. Pentru destui „specialiști”, contribuțiile în domeniile socio-umane echivalează cu o dizgrațioasă alergătură după publicații, subiecte, tematici și problematici ISI, aducătoare de puncte și îngustînd orizontul reflecției personale pe marginea unor teme așa zicînd românești. La iritarea mai veche a scriitorului român față de literatura „minoră” în care se cuprinde putem adăuga, ca pe o curiozitate a vremurilor noi, sila cercetătorului față de propria cultură.
Patapievici merge în direcția cealaltă, a includerii, punînd mereu în relație nu numai spațiul românesc cu cel occidental, ci și, în interiorul fiecăruia, diferitele vîrste istorice și culturale din a căror succesiune a rezultat prezentul. Invers decît la prezenteiști, cu termenul lui Manolescu, sau la omul recent, cum însuși i-a spus, Patapievici vede în momentul actual nu un început (absolut), ci un stadiu de cultură și civilizație, rezultat din lungi acumulări și spectaculoase evoluții. Stadiul este, firește, marcat specific de fiecare cultură și influențat de condițiile social-istorice prin care țările europene au trecut, Vestul postdemocratic și Estul posttotalitar prezentînd diferențe semnificative. Și totuși, există pentru Patapievici un sens al istoriei culturii strîns împletit cu sensul istoriei (indiferent de spațiul în care aceasta s-a derulat) și care îi dă eseistului sentimentul că tot ce a fost mai adînc, mai bogat, mai nobil și mai durabil s-a făcut, în cultură, înainte de prezentul constatării.
Dacă prezenteiștii, cu simptomatologia inculturii, au convingerea că poezia, proza, critica ar începe cu ei, pentru acest autor conservator marile realizări ale spiritului uman sînt de căutat și de găsit în urmă. Ca și în proiecțiile eminesciene, contemporanii au parte de un trecut pe care nu îl merită și vor avea un viitor făcut, de ei, pe măsura lor mică. După căderea comunismului și odată cu procesul globalizării în care și țările din fostul lagăr socialist au intrat, cultura ce domină spațiul public tinde să fie aceeași în Vest și în Est. Diferența specifică, un fel de negativ în negativ, o marchează politica dîmbovițeană, radiografiată perfect în Spiritul și Legea, laolaltă cu spațiul public în care ea s-a făcut și se va mai face. Abia în contextul abuzurilor, derapajelor și ilegalităților din spațiul decizional autohton (momentul iulie 2012), reacția fermă a Uniunii Europene și a Statelor Unite arată că, în pofida globalizării nivelatoare în rău și în bine, există încă un deficit și chiar un ilicit democratic în Est, ceea ce-i pune într-o frumoasă lumină exact pe birocrații de la Bruxelles. Patapievici este nu doar un gînditor pe arii culturale largi, ci și un autor cu o remarcabilă priză a concretului istoric și social. Cînd țara arde (ca în vara lui 2012), nu e nici cadrul, nici momentul pentru a deplora repudierea umanismului sau uitarea creștinismului în Occidentul prins în trend-ul globalizării. Prin urmare, fiecare eseu din carte este de citit și de înțeles nu numai prin raportare la convingerile de profunzime ale autorului, ci și prin focalizarea tematic-problematică pe care el o face, sub ochii cititorului, cu o impresionantă bună credință.
Excepționale sînt cele mai lungi, Cît timp nu se întunecă Apusul și deja menționatul Spiritul și Legea, ambele publicate în „Nexus” și explorînd, fiecare, un subiect cît un întreg cîmp de cercetare: primul, „încrederea în valori a unei civilizații”, al doilea, „autonomia morală” a cetățeanului român vrednic de această titulatură.
Să vedem tabloul general, făcut din perspectiva și cu tușele conservatoare ale lui Patapievici. De precizat că, pentru autor, conservatorismul și tradiționalismul merg separat, nu împreună, căci „tradiția nu are nimic de-a face cu tradiționalismul. Tradiționalismul este o doctrină despre cum anume o tradiție vie, pentru a fi conservată, trebuie să fie concepută ca un bloc rigid de teorii și doctrine fixe, menținute neschimbate prin măsuri ferme (de regulă coercitive). Conservarea, pentru tradiționalist, este conservare ne varietur. Pentru mine, conservarea este lucrarea combinată a respectului față de ceea ce este moștenit și a gîndirii critice, a criticii raționale. Tradiție și raționalism merg mînă în mînă.” (pp. 213-214).
Din acest unghi, autorul apare ca un conservator la care respectul pentru moștenirea culturală include exigența critică, ba chiar o presupune. În moștenirea culturală și în canonul ei au rămas, prin selectare, valori inconturnabile, confruntate în timpul vieții creatorilor și în posteritatea lor cu succesive generații receptoare. Problema acută a conservatorului nu este că aceste valori nu ar exista, nu ar fi apărut, nu s-ar fi selectat, nu și-ar fi exercitat influența și rolul formativ. Problema este că, în peisajul contemporan, numai un public restrîns le mai cultivă, cultura înaltă devenind rezervația unei elite, în loc de a fi un model și un cadru educațional pentru noile generații.
Pe acest punct, esențial, al decuplării publicului „larg” de astăzi de modelele majore ale culturii înalte insistă eseistul, făcînd un inventar cvasicomplet al aculturalizării. Unul dintre autorii preferați și citați frecvent este Malraux, care în mai 1976, într-un discurs către Adunarea Națională a Franței, spusese aceste cuvinte frisonante: „Cea mai puternică civilizație pe care a cunoscut-o omul, civilizația noastră, poate distruge pămîntul; ea nu poate forma un adolescent.”. Spre finalul eseului, într-o notă de subsol, Patapievici se va referi la Directiva Bologna, tocmai fiindcă noile – ca și vechile – modele vin puternic din cîmpul educației, pentru a-i da un anumit sens și o perspectivă, o „direcție”. Care este, pentru Patapievici, direcția directivei Bologna? „Aplicată servil și fără nici o discuție critică, aceasta transformă pe nesimțite vechea universitate, care fusese centrată pe valorile umanismului, într-o piață a studenților și profesorilor ce schimbă între ei credite – semne și însemne ale fostelor materii de studiu. Cultura umanistă nu se mai află nici în grațiile, nici între referințele noii generații de birocrați de la Bruxelles.” (pp. 161-162).
Astfel, tipul uman produs de civilizația aflată în acest stadiu este „în divorț ori chiar în răspăr” cu valorile care au făcut-o posibilă, cu sistemul și istoria lor. Cu cît valoarea de exemplu a marilor artiști și gînditori e mai ridicată, cu atît constatarea că ei nu se mai includ în educația și în formarea tinerilor de azi (Patapievici, acuzat abundent de „elitism”, este îngrijorat de perspectiva tînărului în general, nu de cea a tînărului „de familie bună”) este mai amară. Procesul este în curs și el are, după autor, patru cauze, disecate meticulos, cu referințe bogate și note de subsol. Nihilismul valoric, relativismul militant, repudierea moștenirii creștine (analizată în alte două eseuri din carte) și „evacuarea” culturii umaniste din învățămînt duc la ceea ce se vede.
Pe acest „trend al repudierii”, una dintre variantele de viitor schițate de Patapievici este asociată cu pierderea celor două forme de transcendență care au… format Europa: transcendența de tip religios și cea de tip filozofic. Pierderea, simultană, a Divinității și a valorilor autonome va lăsa Europa fără centrul care încă o structurează ca o civilizație. Malraux pleda pentru „reintegrarea zeilor”; Patapievici face atît o pledoarie, cît și o elegie pentru valori, după ce a scanat cîmpul în care omul de azi se formează. A doua lui schiță de viitor e mai optimistă și ține tot de istoria lăsată în urmă, care o poate influența încă în bine pe cea din față. În ce fel? Dacă există o minte europeană și o istorie multiplu-deschisă prin ea, cuprinderea celei dintîi în cea de-a doua a dat deja, după atîtea secole, un „firesc” european, înnăscut. Acest firesc – după Patapievici -, odată redescoperit, va putea fi opus repudierii valorilor europene, înseși devalorizării lor. Eu văd lucrurile, aici, sensibil diferit. Cred că tocmai europenii de primă generație au convingerile tari-europene pe care cei „vechi” și blazați nu le mai asumă, considerîndu-le de la sine înțelese și din vechime date. Dacă vorbim despre valori, atunci a fi european nu e un dat, ci o opțiune identitară clară, așa cum a fi cetățean american presupune internalizarea unui set de reguli și principii a căror respectare nu este opțională.
Fie că va veni din interiorul firescului european înnăscut, cum crede Patapievici în finalul acestui memorabil eseu, fie că se va datora adopției reciproce între Europa și cetățeni europeni de întîia generație, restartarea lumii noastre se va face tot prin valori clasice și în spiritul lor.
Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Editura Humanitas, București, 2015, 296 p.
(cronică apărută în „România literară”, iunie 2015)
