Drăcuşorul cel păcătos

Noi, toţi, am citit măcar o dată în şcoală Povestea lui Stan Păţitul a lui Creangă. Ne amintim de drăcuşorul expediat de Scaraoţchi pe pământ ca să-i aducă drept pradă o fiinţă umană.

Şi care se ataşează de un gospodar harnic şi cuminte, dar cam moale, pe nume Stan al lui Ipate, al cărui boţ de mămăligă, lăsat de acesta pe câmp, ca hrană pentru cine s-o nimeri, îi astâmpără drăcuşorului foamea. Motivul nu e folcloric. Îl găsim mai târziu, e adevărat, în povestirea lui Caragiale, Kir Ianulea, împrumutat însă dintr-o nuvelă italiană din Renaştere. Kir Ianulea fiind o prelucrare, cu un enorm haz lingvistic, Povestea lui Stan Păţitul este o operă originală. Una din capodoperele prozei lui Creangă. Iată, după mai bine de un secol, George Bălăiţă o rescrie sub forma unui scenariu cinematografic (Învoiala, Polirom, 2016), care este, în definitiv, un mic roman ţărănesc, în maniera lui Slavici mai curând decât în aceea a lui Creangă, mult îmbogăţit sub raport epic, cu personaje noi şi cu o mutare a interesului de pe Ipate, gospodarul, pe Chirică, „băietul” în care s-a întrupat drăcuşorul. Diferă o sumedenie de elemente, între care procesul de umanizare trăit de drac în contactul cu oamenii şi obiceiurile lor. Ca şi diminuarea laturii fantastice, redusă la o simplă schemă necesară pentru intrigă, în favoarea înfăţişării realiste a satului tradiţional moldovenesc, în fond, a unui sat românesc universal.

George Bălăiţă a avut de la început mână de mare prozator, de la nuvelele din anii 1960 la romanele din anii 1970 şi până la această veritabilă bijuterie intitulată Învoiala, datată 1989. A scris relativ puţin, lăsând neterminat Ucenicul neascultător. Îşi pusese în gând ca Învoiala să facă parte dintr-o trilogie după poveşti ale lui Creangă. Eu sunt cel care i-a sugerat s-o publice separat în volum, după ce a apărut în foiletonul României literare, cinci numere consecutive de la sfârşitul lui 2015. Trag nădejde că va scrie în cele din urmă şi celelalte două proze inspirate din Creangă. Ai auzit, bădiţă Georgică? Sau vrei să te prind cu arcanul?

Bălăiţă este un prozator lent, nu doar în sensul că scrie rar, ci şi în sensul că intriga prozelor sale merge la pas, pe jos, cum s-ar zice, ignorând mijloacele moderne de transport, ocoleşte, amână, suspendă încheierile epice, pare a se rătăci în detalii, revenind însă de fiecare dată, când te aştepţi mai puţin, la firul principal, care se înnoadă şi se deznoadă la infinit. În teoria clasică a prozei se vorbea de episoade. Aceste insule relativ autonome dintr-o naraţiune sunt numeroase la George Bălăiţă. Cam ca în Don Quijote sau în Tristram Shandy. Sau ca, de ce nu, în Budulea taichii a lui Slavici. O altă caracteristică este dilatarea evenimentelor, ca şi cum ar fi puse sub lupă. Detaliile îşi sporesc considerabil dimensiunile, sar literalmente din pagină, gesturile cele mai fireşti se descompun, filmate cu încetinitorul. Prozatorul lungeşte povestea, purtându-şi, aşa zicând, cititorul cu vorba. Aceste redimensionări creează impresia că evenimentele şi personajele aparţin unui plan fabulos. Există, desigur, imixtiuni parşive în ordinea normală a lucrurilor, dar proza lui George Bălăiţă este una funciar realistă. Ceea ce vrea să spună că are un puternic ataşament la realitatea cotidiană.

Observaţii perfect valabile pentru Lumea în două zile de acum peste patruzeci de ani, ca şi pentru Învoiala de acum aproape treizeci. Vorbeam de roman ţărănesc. Viaţa satului de altădată e zugrăvită minuţios, cu o deplină cunoaştere a lucrurilor: munci şi zile, obiceiuri, cutume, meserii, tipologie, psihologie, limbaj. Ipate şi Chirică sunt plasaţi în această atmosferă precis descrisă, ca şi cum ar fi evocată de cineva care a trăit-o. Numeroase personaje populează scena: femei (şi ce femei!), bărbaţi, tineri, bătrâni, ţărani, un boier, un morar, un potcovar şi ucenicul lui, un hangiu şi alţii. Li se adaugă un drac în vârstă şi drăcuşorul Chirică, un fel de ucenic al lui, care vorbesc vrute şi nevrute, ascunşi în podul cu fân al hanului, unde pun la cale lumea (nu a lor, a noastră!). Ştim aşadar din capul locului cine e Chirică (nici la Creangă nu e un secret) şi ce caută el pe pământ. Nu e vorba, în fond, de fantastic propriu-zis, cum nu e nici în Ivan Turbincă sau în alte proze ale lui Creangă, chiar dacă sunt curate poveşti pentru copii. Şi, cu atât mai puţin, la George Bălăiţă. E vorba de o extensiune a marginilor realităţii până la a da impresia de fabulos, de supranormal, dar în esenţă evenimentele şi personajele sunt cât se poate de normale. Puterile supraomeneşti ale lui Chirică ilustrează, în mod explicit, motivul pe care stă întreaga poveste şi le acceptăm, fără surpriză, ca pe un joc.

Motivul este în Învoiala altul decât în Povestea lui Stan Păţitul: începutul de umanizare a dracului după o îndelungată frecventare a lumii oamenilor. Când vine sorocul întoarcerii în iad, Chirică îi ia lui Ipate ceva care îi prisoseşte, după cum îi promisese, şi anume pe baba-vrăjitoare pe care o vârâse într-un sac ascuns după sobă. Pleacă cu părere de rău. Se păcătoşise, se dedulcise la plăcerile, nu toate politic corecte, ale oamenilor. Se ataşase de Ipate şi de toţi cei din sat. O problemă demnă de interes, care nu avea cum să apară la Creangă, când lumea satului descrisă de moldovean era una reală, i se pune cititorului de azi al Învoielii, când satul tradiţional, cuminte şi superstiţios, populat de gospodari de treabă, a încetat de mult să existe. Pentru acest cititor, ataşamentul lui Chirică e greu de explicat. Ne uităm în jur şi ne întrebăm ce ar fi putut găsi „băietanul” aterizat dintr-o altă lume în satul românesc contemporan, depopulat şi mizer. Iadul i s-ar fi părut cu siguranţă mai bun. Satul lui Creangă şi al lui George Bălăiţă este unul frumos şi armonios, bine gospodărit, care-i place până şi dracului. Idilic, cu alte cuvinte. În satul de azi, nici unui drac nu i-ar veni să ceară azil politic.

Ce extraordinar prozator este George Bălăiţă! Învoiala este o proză încântătoare.

George Bălăiţă, Învoiala, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 216 pag.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 21/2016)