Două moduri poetice (II)

Nu întâmplător, cred, folosește Ioana Ieronim în nota ei introductivă și explicativă la antologia Corp dublat de lumină termenul lirice: „Cartea de față este o antologie de lirice cuprinzând poeme alese din volumele mele, de la debut până în prezent.”. Liricul a devenit, din element component al textelor poetice, un criteriu de selecție și antologare. Poetei nu-i erau străine (dimpotrivă!) nici poemele narative, de mare întindere, de un prozaism căutat și exploatat artistic, într-un stil original și consonant cu unele voci puternice ale „optzecismului” nostru, precum Liviu Ioan Stoiciu.
De altfel, unul dintre cei mai importanți critici susținând direct și indirect generația 80, Nicolae Manolescu, reia în ediția a doua a Istoriei sale un fragment în care subliniază anticiparea noii paradigme poetice de către nume din generațiile anterioare, printre care o enumeră și pe Ioana Ieronim: „Vizibilă, în primul rând, în poezie, noua paradigmă a fost de la început opusă polemic paradigmei neomoderniste anterioare cultivată de generația 60. Optzeciștii i-au negat la grămadă pe șaizeciști, chiar dacă Marin Sorescu în La Lilieci, Petre Stoica în Un potop de simpatii, Mircea Ivănescu în Versuri, Nicolae Prelipceanu în De neatins, de neatins sau Ioana Ieronim în Eglogă, îi anticipaseră.”. E puțin mai greu de înțeles cum îl putea anticipa Ioana Ieronim cu Eglogă din 1984 pe Liviu Ioan Stoiciu cu La fanion din 1980; sau de ce este menționat M. Ivănescu printre cei negați „la grămadă” de optzeciști, de vreme ce generația 80 a avut și are un adevărat cult pentru poezia lui M. Ivănescu, considerat, pe drept cuvânt, un precursor al noii poeticități. Dincolo însă de asemenea imprecizii critice, e un fapt că pentru Ioana Ieronim, în Eglogă și în alte contribuții lirice, tocmai liricul trebuie pus între ghilimele, el estompându-se până la evanescență pentru ca poemele să devină prozaice și prozastice, biografice și biografiste, realiste și cu priză la real, tranzitive, denotative, nu conotative.
Or, în antologia aceasta, selecția a fost făcută astfel încât să auzim și să ascultăm și vocea lirică a poetei. Ioana Ieronim a „decupat” din creația sa acele texte, scrise în contexte și perioade istorice diferite, care să corespundă într-o mai mare măsură definiției genului liric, într-o manieră mai degrabă modernistă decât postmodernistă. Dacă alți poeți caută să se adapteze la scrisul noilor generații, pentru a nu fi considerați „depășiți”, „expirați”, Ioana Ieronim procedează printr-o auto-antologare care să dea legitimitate lirismului, indiferent de arsenalul de mijloace și procedee prin care el poate fi obținut.
Astfel, unele poeme din Corp dublat de lumină sunt mai curând „optzeciste” prin narativitate, personaje realiste, intertext și aluzii livrești, biografism și o simplitate (aparentă) a expunerii. Altele, dimpotrivă, sunt similare celor „șaizeciste” sau „șaptezeciste” prin epurare și încifrare, constituenți simbolici, structură de adâncime, o expresie elegantă, rafinată și austeră. Senzația la lectura textelor în succesiune este că poeta a vrut să reliefeze prin antologie și a doua „direcție”, cea liric-modernistă, cu un impuls de a merge contra valului poeziei de azi și a arăta, cum spuneam, legitimitatea artistică a „vechii” paradigme.
Iată un asemenea poem modernist, urmând conturul mitologicului și simbolicului, inaderent la prozaism și biografism, la ludicul și ironicul „optzecismului”. Se intitulează Vârsta unui scrib și nu poate fi datat (poate doar secvența „rănile sângerând live” să ne ajute în acest sens), întrucât este de un lirism simbolic literalmente atemporal:

Privești lumea din prag
cu ochii acoperiți de cea de-a treia pleoapă
a păsării, transparentă.

Găsești în oameni ceea ce despre sine
ei singuri nu știu,
le porți crucea și binecuvântarea
le trăiești viața mai deplin.

Oprești clipa în cuvinte bătrâne ca pietrele,
tăioase ca un ultimatum
proaspete cum sunt rănile sângerând live.

Ce metru îți va măsura vârsta
între singurătatea scrisului
ca Euripide în peșteră
și viața însăși — lacomă, risipitoare
în mișcare liberă inerțială?

Ce cântar îți măsoară vârsta
vindecător rănit?

Tu
cel fără de vârstă
care a scris.

În acest tip de poezie, Ioana Ieronim pare a fi renunțat la mărcile distinctive ale stilului propriu, la inflexiunile personale, în favoarea unui lirism trans-individual, fără semnătură auctorială. Vârsta unui scrib putea fi foarte bine scris așa și de un Ilie Constantin ori Cezar Baltag, „șaizeciști” ai simbolicului manifest și ai muzicii sferelor poetice. În efortul său notabil de legitimare retroproiectivă a lirismului „pur”, Ioana Ieronim își efasează personalitatea și se „aliniază” la condiția de generalitate a textului. Eul feminin, biografic, social se estompează și apare aici o imagine supraînălțată a unui Scrib „fără vârstă” care privește „lumea din prag” și ar putea fi Creatorul însuși, scriindu-ne tuturor viețile.
În schimb, în poemele mai distinct-biografice, în care contează tocmai curba unei existențe și focalizarea pe segmente sau momente din ea, perspectiva se modifică sensibil. Textul este „scuturat” de simboluri și, dacă totuși ajunge la unele dintre ele, sensul lui e realist. Poeta observă realitatea înainte de a o poetiza (ca și în Nocturnă în Manhattan), iar experiența precede liricizarea. În poem vedem deodată personaje, le urmărim gesturile, într-un tablou recognoscibil de realitate dată. Așa se întâmplă, de exemplu, în Rufele iarna, la care una dintre cheile înțelegerii poemului este chiar aceasta: că se întâmplă lucruri și ele sunt expuse liric, (re)povestite. Toate detaliile realiste, ce lipseau cu desăvârșire în lirismul simbolic, sunt aici la îndemâna poetei:

Rufele aburind întinse pe frânghie
în aerul iute al dimineții de iarnă

munții înzăpeziți își taie conturul
în albastrul fără pată
deasupra curții zidite.

Pe-nserat mama desprinde cearșafurile
ca niște bucăți imense de gheață,
mă tem că se vor sparge — dar ele se fac moi
se usucă în jurul sobei înalte de teracotă
de acum două sute de ani

neîmblânzită mireasma nemărginirii
ne primește în patul proaspăt așternut
ne primenește făptura

Poezia și-a recăpătat deci personajele, situațiile de viață, relațiile de familie, temporalitatea și încadrarea într-o epocă istorică, legăturile strânse cu un anumit spațiu biografic; nu în ultimul rând, eul feminin care liricizează pe măsură ce narează, vorbind din experiență, nu din transfigurarea ei modernistă. Aici liricul va fi „impur” în sensul amestecului cu „materii” pe care un Ion Barbu le considera extra-poetice și chiar extra-literare. Dar acest „amestec” pe care teoreticienii și practicienii modernismului pur îl resping aprioric mie îmi pare — sub raport artistic — superior lirismului simbolic din Vârsta unui scrib.
Însă acestea sunt, până la urmă, chestiuni și nuanțe evaluative care țin și de gustul personal al fiecărui critic literar… Indiferent ce formulă adoptă și în ce paradigmă poetică se înscrie la un moment dat, Ioana Ieronim este una dintre cele mai pregnante voci lirice din literatura română contemporană; iar antologia de față ne comunică, încă o dată, această evidență.

_______
Ioana Ieronim, Corp dublat de lumină, antologie de autor, Baroque Books & Arts, București, 2022, 96 p.