Daniel Cristea-Enache
Ioanei Ieronim i-au apărut în ultimii ani mai multe volume de poeme și am scris, cred, despre toate, tocmai fiindcă era și este vorba despre o poetă importantă, iar versurile ei ilustrau nu o „fază” de creație mai veche, reactualizabilă prin receptarea critică a unei reeditări, ci, dimpotrivă, experiențe lirice (și, deopotrivă, existențiale) noi. Când „revizitezi” un poet prin reeditarea unei opere de tinerețe, analiza critică se referă — e imposibil să nu o facem — și la contextul istoric, politic, social în care a apărut atunci cartea. Când însă Ioana Ieronim scrie, precum în volumul Zoom (2022), căruia i-am dedicat o cronică literară chiar în Literatura de azi, despre asedierea Capitoliului de către adepții lui Trump ori despre o iminentă apocalipsă ecologică, referințele explicite sau sugestive ale poetei, la grozăvii de ultimă oră, impun fixarea poemelor respective în contextul lor imediat — și care e cu totul altul decât, de pildă, acela al comunismului din „lagărul socialist” ce colorează dramatic și tragic poemele evocatoare ale părinților și bunicilor. Pot spune, fără teama de a greși (doar de a simplifica întrucâtva), că la o poetă precum Ioana Ieronim textul este, de multe ori, un concentrat al contextului și un produs al unei întâlniri fertile. O întâlnire între imaginarul artistic (cu tot ceea ce vede poeta în realitate și în afara acesteia) și istoria ca atare, lumea în care a trăit și trăiește, experiențele biografice personale sau, mai „largi” decât atât, ale generației, ale mediului și ale timpului lăsat în urmă.
Un efect al acestor asimilări reciproce între imaginarul poetic și realul reprezentat constă, la nivelul textului, în alternarea ori interferența a două registre: cel evaziv și evazionist, nelocalizabil, imponderabil, fără umbră; și cel realist, factual, detaliat, cu referințe ce permit cititorului atent să situeze și să localizeze experiența lirică. O să dau, din antologia de autor (de autoare) Corp dublat de lumină, apărută în condiții grafice excepționale la Baroque Books & Arts, două exemple de poeme scrise de aceeași mână, dar cu cerneluri diferite. Primul este dinainte de 1989, cum ne spune autoarea însăși, într-o notă explicativă unde arată „o diviziune de subtext”: „poeziile până la pagina 41 inclusiv sunt dinainte de 1989, cele care urmează au fost scrise după acest prag de timp care ne-a marcat existența”. Iată, de până la pagina 41, o Scenă de gen:
m-ai aflat cu o balanță de bijutier dinainte
ea însăși o bijuterie, printre cărți, hârtii
și trandafiri sălbatici
încercam să aflu puterea unui surâs
dimineața cu hainele abia înflorite
și drept rămăsese acul
precum sufletul Zeului
nu avea teamă, am zis
n-am să măsor nimic între noi
sunt bogată
nu-mi socotesc darul
și ape-ape luminară micile talgere
de victoria surâsului meu asupra
întunecării tale
Scena e de gen, într-adevăr, iar genul este acela al liricii erotice, scrisă aici din perspectiva unui personaj feminin („sunt bogată” ne edifică), dar cu o artă a sugestivității simbolice și o expresie cvasi-calofilă întâlnită și la alte voci lirice din generațiile 60 și 70. Personajul feminin și cel masculin nu au corporalitate și aproape că nu au un contur fizic și o identitate. Femeia și bărbatul sunt aici ca niște umbre chinezești pe ecranul paginii, totul fiind grație evazivă și eleganță discursivă. Simbolurile sunt purtate și ele de imagini grațioase: balanța e de bijutier, ea însăși e o bijuterie, femeia e aflată printre cărți, hârtii și trandafiri sălbatici, acul rămâne drept ca sufletul Zeului, talgerele luminează victoria surâsului feminin asupra întunecării masculine…
Dacă punem așa, în succesiune, versurile Ioanei Ieronim, succesiunea nu are niciun efect, decât poate unul comic, fiindcă ne amintește cum povestesc unii critici poezia lui Nichita Stănescu. Dacă însă recitim aceeași succesiune de cuvinte în ordinea inefabilă în care a montat-o poeta, vom observa că totul se poate spune și se poate exprima exact așa cum a șlefuit versurile pe hârtie Ioana Ieronim. Altfel spus, substanța și pregnanța lirică dispar sau se estompează prin (re)povestire. Dacă trecem discursul liric în forma de comunicare obișnuită, lirismul se volatilizează. Aceleași cuvinte utilizate de Ioana Ieronim nu mai au poeticitate atunci când sunt re-utilizate de noi. Dacă unii mai credeam că e ușor să fii poet, acum e momentul să aflăm că nu este.
Poemul e fin, subtil, cizelat cu o răbdare — și ea — de bijutier; și întru totul caracteristic pentru poezia, cum am numit-o, nelocalizabilă și imponderabilă a Ioanei Ieronim. În textul acesta și în majoritatea celor din antologie scrise înainte de 1989, nu mai are relevanță who’s who, care este referentul, spre ce „trimite” autoarea. O formă de supraviețuire literară (și chiar mentală) în regimul trecut a fost nu numai poezia subversivă, cu „șopârle”, ci și aceasta evazivă și evazionistă, desprinsă de referentul imediat, întoarsă, pur și simplu, cu spatele la el, pentru ca un scriitor să poată urmări temele dintotdeauna ale literaturii și ale interiorității, fără a fi mitraliat cu lozincile și discursurile ceaușiste umplând până la refuz cotidianul românesc. Până la urmă am ajuns, iată, tot la context, dar să admitem că aici textul liric s-a desprins complet de el, devenind o poezie de dragoste, o „scenă de gen” a-referențială, anistorică, asocială.
Poemul al doilea e gândit și scris altfel, dintr-o perspectivă diferită, pe care am putea-o numi „optzecistă”, fiindcă lirica nu mai este disociată de realitate, și nici lirismul de realism. Trăsăturile moderniste ale poeziei lirice „pure” se șterg, iar în pagina Ioanei Ieronim, tabloul devine de un realism aproape palpabil, precum în Nocturnă în Manhattan, cu un început eminescian:
Lună trece peste vârfuri
de zgârie-nori, o vezi?
sparge ici-colo pântecul întunecat
al mumei cerești, cu ugerul ei plin de gheață
Legați, fiecare, de smartphone, trecătorii
ca semințele în păstaie, înfășați în haine de puf
în șaluri de lână din Anzi și Nepal,
ocolesc sacii de gunoi ai zilei — grămezile
cât statul de om
fum se înalță din zgârie-nori, steaguri pe cerul
de cenușă
la fel ca în satele scunde de demult
departe
Mai nimic din ceea ce era valabil pentru primul mod poetic nu mai e aplicabil pentru al doilea. Versurile de mai sus pot fi reluate într-o parafrază critică, fără ca aceasta să le risipească aura, precum se întâmpla anterior. Poemul nu se mai desprinde de realitate, ci, dimpotrivă, își trage substanța și chiar imaginile insolite din tabloul nocturn al metropolei, al New York-ului cu zgârie-nori, cu trecători cu smartphones ocolind sacii de gunoi și cu alte elemente de realitate americană pe care Ioana Ieronim își plasează comparațiile și metaforele. Trecătorii sunt „ca semințele în păstaie”, luna sparge „pântecul întunecat al mumei cerești”, cu „ugerul ei plin de gheață”. Aici a fost mai întâi realitatea, o fotografie a ei; și apoi a venit poetizarea, una „minimă”, tocmai pentru ca efectul de intensitate realistă, aș zice paroxistic-realistă, să poată fi obținut.
Nici versurile finale, cu „satele scunde de demult/ departe”, nu sunt în afara acestei poezii „controlate” de realitate. Firește, imaginea cu fumul înălțat spre cer comută spre un alt tablou, din alt „film”, și anume acela al copilăriei românești. Unii cititori americani, care n-au văzut niciodată un sat românesc, nu vor înțelege nimic din versurile de la urmă; și, în mod simetric, unii cititori români care n-au nici cea mai vagă idee despre New York nu vor pricepe 95% din această Nocturnă în Manhattan, de ce?, fiindcă realitatea metropolei cu zgârie-nori și realitatea sătucului românesc pâlpâind în memoria afectivă a poetei nu se întâlnesc decât în spațiul acestei pagini.
În tot cazul, poezia aceasta nu poate fi decodată, nici măcar percepută, în mod autonom față de realitatea și realitățile existențiale care au generat-o. Ea este în fond poezia de factură „optzecistă”, postmodernistă, a Ioanei Ieronim; și e una cu experiențele eului poetic, nedesprins, ci lipit strâns de eul biografic și social.
_________
Ioana Ieronim, Corp dublat de lumină, antologie de autor, Baroque Books & Arts, București, 2022, 96 p.
