Nicolae ManolescuPrima carte este un studiu amplu intitulat O istorie a Cenaclului de Luni (Cartea Românească, 2015) şi aparţine lui Daniel Puia-Dumitrescu, un tânăr absolvent de teologie, care a studiat la Sibiu şi la Leeds şi a făcut apoi un doctorat în filologie la Braşov.
Nu este prima lucrare despre Cenaclul de Luni, dar este, dacă nu mă înşel, a doua scrisă de cineva pentru care cenaclul de la Casa studenţilor „Grigore Preoteasa” (1977-1983) este istorie. Et pour cause: autorul s-a născut în 1980. Concepţia cărţii este diferită de a celor anterioare. În „Introducere”, Daniel Puia-Dumitrescu explică de ce a socotit necesar să recurgă într-un studiu cu caracter istoric la „tehnici sociologice”, citând numele câtorva autorităţi în materie. Explicaţia mi s-a părut un pic fastidioasă. Cartea e structurată astfel: un prim capitol examinează prezenţa membrilor Cenaclului în arhivele fostei Securităţi; al doilea trasează istoria propriu-zisă a Cenaclului prin intermediul unor interviuri solicitate de autor membrilor sau prin intermediul unor intervenţii publicistice ale unora dintre ei. Important este că autorul a consultat dosare aflate la CNSAS, din care extrage informaţii pe care le consideră utile, nu atât pentru fizionomia morală şi intelectuală a poeţilor, cât pentru atmosfera politică în care s-au ţinut şedinţele Cenaclului. Această ţintă a studiului îl determină, probabil, pe Daniel Puia-Dumitrescu să arunce o privire şi în dosarele unor scriitori care nu s-au numărat printre membrii Cenaclului, dar pe care îi consideră „apropiaţi” acestora. Dacă participanţii au exclusiv dosare de urmărire informativă, printre „apropiaţi” sunt şi câţiva informatori, recrutaţi tocmai spre a-i „supraveghea” pe colegii lor. E cazul lui Mircea Nedelciu, căruia Securitatea i-a trasat sarcina de a-i urmări pe Ion Bogdan-Lefter şi pe Mariana Marin, dar „al cărui aport în munca informativă s-a dovedit nesatisfăcător”, după cum afirmă un ofiţer în raportul său. Ion Groşan, în schimb, a furnizat unele informaţii, deşi nu direct referitoare la cenaclişti şi, cu atât mai puţin, la Cenaclu. Nu prea văd rostul includerii pe lista „apropiaţilor” a lui Nicolae Breban (nu-mi amintesc să fi luat parte la vreo şedinţă, în pofida faptului că autorului i s-a spus de către unii dintre participanţi că ar fi fost prezent), a lui Dorin Tudoran, Radu Săplăcan, Gheorghe Iova sau Eugen Suciu, chiar dacă numele lor apar în dosarul unuia sau altuia dintre cenaclişti, lucru de altminteri normal în mica noastră lume literară din jurul lui 1980. Capitolul al doilea este, în multe privinţe, cel mai interesant. Sigur, noi nu avem încă ceea ce aş numi o cultură a acestui fel de a face istorie care este interviul. Dan Pavel a avut o tentativă asemănătoare, printre puţinele, schiţând istoria Convenţiei Democrate. Problema modalităţii cu pricina este relativa lipsă de control din partea autorului în privinţa declaraţiilor pe care le consemnează expressis verbis. Că ele sunt adesea contradictorii, e normal. Normal e şi a nu le pune la îndoială: intervievaţii trebuie crezuţi pe cuvânt. Nu le rămâne autorilor decât soluţia confruntării decente a opiniilor care nu concordă şi a tragerii unor concluzii personale cît se poate de prudente. Ceea ce Daniel Puia-Dumitrescu face cu mai mult succes decât Dan Pavel, sociolog de meserie, aceasta, poate şi pentru că dezacordurile sunt mai puţin bătătoare la ochi în cazul cenacliştilor decât în acela al politicienilor. Pe scurt, în ciuda unor mărunte inexactităţi, o carte utilă, pe care o recomand îndeosebi tinerilor poeţi de azi care dovedesc câteodată o memorie scurtă.
Foto de pe polirom.ro
Cea de-a doua se intitulează atrăgător 111 cele mai frumoase poezii ale generaţiei ‘80 (Nemira, 2015) şi este o antologie alcătuită de Cosmin Ciotloş, cronicar, până nu demult, al României literare. Cele 111 poezii sunt opera a 28 de poeţi optzecişti. Autorul adaugă, ultimul pe listă, cu voie proprie, un guest star, şi anume pe Mircea Ivănescu. N-am prea înţeles plecăciunea la o Înaltă Poartă precum poetul şi traducătorul sibian de curând decedat. Să fie pentru că i-a dedicat o poezie lui Tudor Jebeleanu, iscusitul ilustrator a cel puţin două din cărţile optzeciştilor? Sau pentru că le-a dat acestora câteva replici poetice inspirate de volumul Cinci? Două sunt lucrurile pe care le comportă comentariul la orice antologie: selecţia numelor şi relevanţa textelor. Să le luăm pe rând. Ştiu mai bine decât oricine că a comenta selecţia numelor dintr-o antologie este la fel de falacios cu a o comenta pe aceea dintr-o istorie literară. Aşa că n-am să insist asupra subiectului decât spre a-l întreba cordial pe autor de ce, dacă s-a oprit la Ion Mureşan, care nu este propriu-vorbind optzecist, poate doar prin vârstă, i-a ignorat pe Vasile Dan şi Gabriel Chifu, primii debutaţi din generaţie, cu puţin înaintea precocelui Traian Coşovei, şi cel puţin la fel de valoroşi. Asta, în condiţiile în care sunt antologaţi poeţi azi uitaţi, şi nu numai fiindcă au murit de tineri, ca Dinu Regman sau Călin Angelescu. Şi dacă sunt antologaţi poeţi care nu mai scriu demult poezie, de ce lipseşte Domniţa Petri? Mai am exemple destule, dar, cum spuneam, selecţia îl priveşte, în definitiv, pe Cosmin Ciotloş şi conştiinţa lui (nu numai) literară.
Mai greu îi va fi autorului să ne explice selecţia textelor. El se declară fan al poeţilor generaţiei optzeci şi îşi propune, până la un punct, să facă şi operă de recuperare. Precizează apoi, în mod ciudat, că a urmărit să nu reţină nici un text din antologia faimoasă a lui Alexandru Muşina, cu care, mărturiseşte în scurta prefaţă că a crescut, „nu ca urmare a vreunei vanităţi personale, nici numaidecât din dorinţa de a-mi sublinia autonomia ci, pur şi simplu, din respect pentru spiritul de un liberalism contagios al autorului”. Muşina fiind un optzecist cu desăvârşire atipic, mai ales în ideile sale, clar reflectate în antologia din 1993, opţiunea lui Cosmin Ciotloş de a se ţine deoparte poate părea justificată. Dar nu cred că se poate justifica celălalt criteriu declarat de Cosmin Ciotloş şi anume alegerea deliberată a unor texte mai puţin cunoscute din optzecişti, ocolindu-le pe cele „reprezentative”. Partea proastă este că marca nici unui poet nu se recunoaşte judecând după poeziile din antologie şi, cel mai puţin, se recunosc tocmai poeţii a căror marcă este indelebilă: Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Marta Petreu, Viorel Padina, Alexandru Muşina. Impresia e de oarecare excentricitate. Chiar dacă e intrată în conştiinţa literaturii noastre, poezia generaţiei optzeci n-a primit, cu excepţia unui Mircea Cărtărescu, botezul manualelor şi nici a marelui public, cum s-a întâmplat imediat, e drept, în circumstanţe foarte diferite, cu poezia generaţiei şaizeci, aşa că reprezentativitatea ei rămâne un lucru important de probat pe mai departe. Cosmin Ciotloş o ştie foarte bine: „Mă întreb dacă faima vreunuia dintre aceşti poeţi (optzecişti) încântători rivalizează cu cea pe care o aveau, la începutul anilor 1990 (ca să păstrăm intervalul) Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi alţi autori (nu-i vorbă, remarcabili) din acelaşi contingent […] E vorba de o notorietate salubră […] De ce nu i-am acorda Marianei Marin o preţuire comparabilă cu cea pe care părinţii noştri i-o rezervau, să zicem, Ilenei Mălăncioiu?” Să precizez că nu e însă vorba de noi, criticii literari, ci de acel public, mai mult sau mai puţin, cultivat, dar care citeşte poezii doar în anii de şcoală. Tocmai de aceea o antologie a poeţilor optzecişti trebuia să se bizuie încă azi pe reprezentativitatea textelor. Prea multă originalitate strică.
Foto de pe nemira.ro
Daniel Puia-Dumitrescu, O istorie a Cenaclului de Luni, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 464 pag.
111 Cele mai frumoase poezii ale generaţiei ‘80, Coordonator Cosmin Ciotloş, Editura Nemira, Bucureşti, 2015, 280 pag.
(cronică apărută în revista „România literară”, nr.1/2016)
