„Document viu”

A trecut aproape neobservat în România volumul de poeme al lui Grigore Chiper Semințe de betel, apărut în 2020 și receptat favorabil, din câte am putut vedea, în „Arca” de către Vasile Dan. Ca și în alte rânduri, cronicarii și recenzenții noștri literari au fost cu un pas în urma literaturii, în cazul de față al poeziei, care se scrie sub ochii lor închiși sau întorși spre altele. Ca să încep de data aceasta cu judecata de valoare, volumul este excelent – și nimic nu justifica ignorarea lui. Un critic tot basarabean, și anume Vitalie Ciobanu, a definit bine arta notațiilor cu care Chiper își ilustrează și își exprimă viziunea poetică: acesta, scria Ciobanu, „este un excepțional poet al consemnărilor, al notațiilor atente, minuțioase, încărcate de o picturalitate ușor enigmatică, cu contururi clare uneori, alteori glisând spre indefinit”. Este exact „formula” lirică utilizată în Semințe de betel, în repetate rânduri, dar mai mereu cu acea impredictibilitate artistică proprie poeților adevărați. Cunoaștem „ingredientele”, ne este familiară „rețeta”, stilistica poetului este aproximativ aceeași, scenele nu variază prea mult, tonalitatea nu se schimbă niciodată brusc, nu apar „rupturi” voite și diferențe de nivel gândite să fie așa – și totuși, în pofida acestor constituenți pe care îi regăsim pe toată suprafața volumului, multe poeme ne iau prin surprindere. Să vedem cum reușește poetul această mică performanță.

Notațiile, fulgurante, ca și cum autorul ar fi observat dintr-o mașină rulând cu viteză realitatea înconjurătoare, intră într-un amestec intim cu amintirile la care poetul ține. „Probabil poezia înseamnă chiar amintirile scrie Liubov Turbina”: iată un vers plasat între paranteze, dar care arată relevanța frânturilor existențiale rămase în memoria afectivă. „Tot ce vezi e un document viu”: un alt vers, cu care începe Centrifuga. În unele poeme, granița dintre prezentul notației și trecutul rememorat este atât de volatilă, încât e greu de fixat cu precizie planul temporal în care se vor fi petrecut lucrurile. Uneori, nici locul nu poate fi determinat cu exactitate, deși textul are un început realist și poetul pare a împărtăși tuturor ce și cum s-a întâmplat. La relectură, se observă că detaliile caracterizante lipsesc și poemul s-a umplut progresiv de ambiguitate și indeterminare. În Plecare, „țara mea” rămâne în urmă după decolarea avionului, dar nu aflăm destinația călătorului, care de altfel zboară acum „pentru prima dată/ într-o direcție necunoscută”. În Orizonturi, călătorul devine activ și conduce el ca șofer mașina, și încă „toată ziua/ ca un posedat”, văzând, scrie poetul, „ținuturi nu din prospectele turistice”, cu drumuri „proaste” care „complicaseră traseul”. La propriu și la figurat, traseul poetului în propriul text rămâne unul complicat și ascuns. Poemul se încheie cu un vis în care se conduce încă mașina, „mult timp”, „schimbând orizont după orizont”; și totul rămânând neclar și incert. În Keep calm, se aleargă „pe strada Universității” unde „nu e nicio universitate”, iar „o pietonală îngustă cu trepte coboară spre o altă stradă din vale”. Atmosfera relativ fantasmatică pe care o constituie, din indeterminări succesive, poetul își va „produce” personaje și scene aidoma ei: „De după colț apare o persoană/ pe care o cunosc/ dar nu ne recunoaștem/ lăsând să continue acalmia serii”. În sfârșit, După începe cu o strofă extraordinară, dramatică precum la Ioan Es. Pop, dar cu o pronunțată eleganță retorică: „S-au scuturat frunzele de cremă ale tortului/ S-au topit cuvintele siropoase din toasturi/ Veselia a trecut ca focurile de artificii/ Am rămas singur față în față cu noaptea/ cu alcoolul”. Și acum vine versul emblematic pentru voita imprecizie referențială: „Eu nu mai eram nicăieri”.

Concluzia e că poetul își ambiguizează regimul realist pe măsură ce îl utilizează și deschide, în chiar corpul scenelor, secvențelor, momentelor derulate, zone de umbră misterioasă. Minimalismul lui Chiper, despre care s-a vorbit (o face și Vasile Dan în cronica menționată), este asociat unei perspective voit încețoșate și difuze asupra realității exterioare pe care poetul părea să o cartografieze. Dimpotrivă, constatăm, el își refuză priza directă asupra acestei realități, impregnând-o cu amintirile și notațiile lui înșelătoare, amestecând-o cu materialul oniric sau cu stările interioare care o fac de nerecunoscut. Hotelul fără stele pe cer e unul dintre cele mai ambiguu-realiste poeme din carte, cu o compoziție perfect controlată și detalii aparent „banale” ce refuză să-și lămurească semnificația simbolică. Totul este ori pare real, descris minuțios și exact, dar la final hotelul fără stele pe cer rămâne un simbol obscur, de nepătruns. Poem de notație și descripție sau text parabolic? Aproape indecidabil: „Am deschis ușa de la double room/ și m-a izbit îndată un fundal muzical/ slab/ abia perceptibil/ Am închis imediat geamul/ crezând că vine de la terasa restaurantului/ dar ăia de acolo/ aveau muzica lor// M-am culcat pe cel mai agasant pat/ și am băut apă din paharul vecinului de cameră/ încă nesosit/ iar paharul meu a rămas împachetat”.

Unele texte sunt mai „targetate” și mai tranzitive, atunci când Chiper se referă, într-un mod mai degrabă direct decât învăluitor-înșelător, la realitățile post-comuniste, ca și la acelea care le-au precedat. Însă, de obicei, poetul evită descrierea detaliată și elementele prozaice de ghidaj, preferând imprecizia. Observatorul se „extrage” într-un fel sau altul din tabloul cu peisajele, oamenii, lucrurile pe care le observă și „fuge”, într-un mod destul de caracteristic, dintr-o anumită ipostază. Erotica din Semințe de betel este, și ea, complicată, greu de dibuit și înțeles, neclară inclusiv celor care se caută reciproc. Cât despre personajul masculin din a cărui perspectivă e construită întreaga carte, bărbatul care spune eu, acesta e un fel de perpetuu traveller, un pasager care ba se urcă, ba se dă jos din avion, nu se știe unde, un șofer care conduce mașina fie în realitate, fie în vis, un om care ori pleacă undeva, ori vine de altundeva, nu se știe exact de unde, până când, cum și pentru ce. Identitatea profundă a protagonistului acestei poezii e a unui flotant cu acte în regulă, dar cu grija de a nu se instala pentru prea mult timp și a deveni un rezident. Poezia respiră aerul acestei libertăți de a pleca oriunde și oricând, făcând peisajul să se destructureze și să se reînchege cu fiecare experiență – la antipodul perspectivei lui Brumaru, de pildă, care explorează și poetizează în detaliu, până la ultimul centimetru pătrat, un anumit spațiu.

În logica acestei combinatorii de experiențe diferite ce nu pot fi însumate și de vârste care nu se așază una peste alta într-un mod organic și „pașnic”, lirica din Semințe de betel își obține din propriile note și notații acea impredictibilitate despre care vorbeam. Poetul dă impresia că ne va spune totul și că vom (re)cunoaște tot mai mult pe măsură ce dăm paginile cărții, dar, în fapt, acest „totul” e unul înșelător și, avansând în lectură și în relectură, cunoaștem cu exactitate tot mai puțin și mai fragmentat. Câte un vers percutant, izbitor, încheie unele poeme deosebit de frumoase, precum Marea Moartă ce merită, cu toată lungimea, să fie citat integral: „E una din acele seri/ când stai întins/ și nu te doare nimic/ din ce se anunța/ Ziua a început cu alarma de la telefon/ încât acum cel mai mic scârțâit al ușii/ te duce numaidecât cu gândul la casele bântuite// Telefonul a fost pus pe silențios/ televizorul pe mute// Opusul la care scrii/ e abandonat la pagina 14/ Era o poveste despre un bărbat/ care încercase să iubească/ și despre o femeie/ care încercase și ea până la aceeași pagină// Stai într-o cadă plină/ cu apă de la Marea Moartă/ care le vindecă pe toate”.

Păcat, încă o dată, că analiștii noștri de poezie, cu câteva excepții, au ratat lectura unui asemenea volum. Poate de acum încolo?…

–-

Grigore Chiper, Semințe de betel, poeme, Grupul Editorial Rocart, Pitești, 2020, 82 p.