DLR

Dacă tot a venit vorba despre dicționare literare, mă voi referi astăzi la Dicționarul Literaturii Române, coordonat de E. Simion (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2 vol., 2012).
E vorba, în fond, după cum ne spune coordonatorul în Cuvânt înainte, de o selecție din aproximativ 7000 de articole, câte însumează, în 7 volume, Dicționarul General al Literaturii Române, apărut între 2004-2009. (Recent, au văzut lumina tiparului primele trei volume din ediția a doua a DGLR.)
„Este, înainte de orice, un instrument de lucru și totodată un ghid de inițiere și educație literară” scrie E. Simion despre DRL. În anii debutului lui Simion și al meu însumi, în critică era, așa zicând, la modă să se deplângă lipsa instrumentelor necesare studiului istoriei literaturii. Lipsă constatată încă din interbelic de G. Călinescu și de alții. Nu exista și nu existase nici înainte un astfel de instrument capabil să-i ajute pe istoricii literari în opera lor. Am scris mai multe articole pe această temă în anii 1960-1980. După revoluție, iată, avem câteva dicționare, din care trei, generale, cel coordonat de Mircea Zaciu, în patru volume, cel al lui Aurel Sasu în două, de la Editura Paralela 45, și cel de față. Istoria primului dintre ele a povestit-o pe larg Zaciu însuși, dar mai mult pe aceea a circumstanțelor politice în care dicționarul lui a fost tipărit. Simion o relatează acum pe a DLR, sub raportul problemelor legate de redactarea lui. Modele există demult în literaturile occidentale. Cel mai faimos rămâne acela de la Lafont- Bompiani.
Sunt câteva observații de făcut referitoare la ideea ca atare. Mai exact, două: faptul că dicționarele ar trebui reeditate măcar o dată la câțiva ani, la un interval cât se poate de rezonabil pentru a rămâne actuale; apoi, omogenizarea contribuțiilor colaboratorilor. Prima dificultate e agravată de complexitatea unui astfel de dicționar, mai bine zis, de costurile considerabile ale fiecărei noi ediții. A doua, despre care vorbește Simion în interviu, constă în schimbul de generații și în tendințele divergente ale prea numeroșilor colaboratori, tentați uneori să abandoneze obiectivitatea, atâta câtă este cu putință, în favoarea polemicii și a afirmării, cu orice preț, a unor opinii strict personale. Sunt de acord cu Simion în această din urmă privință, dar am a-i sugera o soluție pentru ambele dificultăți.
Sunt de părere că un astfel de dicționar trebuie să se limiteze la date biobibliografice, renunțând la comentarii. A procedat așa Sasu în dicționarul său, dar a dublat, nu știu de ce, în bună măsură, informația bibliografică în partea de biografie. În mod normal, la biografie se cuvenea amintit doar debutul, în presă sau editorial, nu și alte titluri, și, eventual, informații legate de operă care prezintă un oarecare interes în a fi menționate, dincolo de simpla înșiruire. În rest, biografia trebuie să rămână biografie, degrevată de considerații de orice fel privind opera. Acest amestec crește inutil numărul de pagini. Curățat în acest fel, dicționarul lui Sasu ar putea deveni un model al genului și cu adevărat un instrument de lucru pentru toate categoriile de cititori de literatură. Iar reeditarea lui, ca să fie mereu la zi, ar fi infinit mai lesnicioasă.
Să se remarce faptul că nu mă refer la conținutul articolelor. Ceea ce nu înseamnă că, astfel simplificat, conținutul articolelor n-ar fi influențat. În primul rând, fiindcă, odată cu dispariția comentariilor, ar spori obiectivitatea. Un dicționar nu e tot una cu o istorie literară. Cea din urmă implică fatalmente un grad de subiectivitate mai mare și inevitabil, mai cu seamă când e vorba de mai mulți autori. Într-un dicționar, această subiectivitate poate fi redusă la minimum, chiar și dacă el este rodul muncii câtorva zeci de autori. Ceea ce li s-ar cere tuturor ar fi acribia științifică, mult mai ușor de controlat decât talentul critic care dă viață istoriilor literare. Ar conta mai puțin și faptul că dicționarul e, și el, în definitiv, o sumă de subiectivități, tot atâtea câți autori. Și omogenitatea ar putea fi realizată mai simplu. O parte din dificultățile pe care le relevă Simion în cuvânt înainte ar dispărea. Coordonatorul n-ar mai avea de înfruntat tendința de afirmare cu orice preț a unor aprecieri personale, care nu pot fi toate originale cu adevărat, dar pot pretinde asta, iar ansamblul ar câștiga în armonie. În plus, când cei care folosesc dicționarul nu sunt specialiști, critici, ei înșiși, posibilele interpretări divergente sau incompatibile nu i-ar mai pune în încurcătură. (Merită să menționez în paranteză ce s-a întâmplat cu manualele de literatură opționale, când unii coordonatori și-au determinat colaboratorii să includă în comentarii punctele de vedere critice cele mai importante asupra operelor. Idee bună, în fond. Doar că elevii sau chiar profesorii s-au trezit în fața unor aprecieri foarte diferite și deseori opuse, care, puse laolaltă, le făceau greu de înțeles. Chestiunea s-ar fi clarificat doar prin introducerea istoricității, a schimbării inevitabile a receptării, dar asta nu le-a explicat-o nimeni utilizatorilor manualelor.)
În fine, s-ar găsi mai ușor autorii potriviți pentru a scrie articole de dicționare, cercetători, de exemplu, nu neapărat critici, și cărora nu li s-ar pretinde decât corectitudinea datelor și a surselor și promptitudinea, de la o ediție la alta, a actualiză rii acestora. Să adaug șansa de a recrea o categorie de specialiști pe cale de dispariție, aceea a cercetătorilor literaturii, nu atât sub raport critic, cât biobibliografic, cu conștiința însemnătății operelor, nu a persoanei proprii. Dintre foștii mei studenți, prea puțini au renunțat la orgoliul de a fi critici și s-au devotat cercetării literaturii din unghi faptic și pornind de la izvoare. Alcătuirea unui DGLR ar putea deveni o școală și un teren favorabil dezvoltării spiritului științific, o încurajare necesară de a relua în stăpânire un domeniu la fel de important precum acela al criticii propriu-zise și al istoriei literare.
Așadar, DGLR n-ar trebui să fie mai mult de un ghid util și nici să pretindă a fi un mijloc de „inițiere și educație literară”. Cât privește DLR, adresat profesorilor, studenților și elevilor, el comportă riscul inevitabil de a stârni, prin mulțimea și subiectivitatea comentariilor, mai degrabă confuzie decât lămuriri. Repet: DGLR și DLR nu sunt și nu trebuie să fie istorii literare.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 24/2017)