Diplomatice (I)

Pe ultima pagină a romanului Diplomat în Oropingo, chiar înainte de mulțumirile pe care Gabriel Gafița le aduce „unor oameni a căror părere a contat (…) în faza definitivării textului”, autorul menționează intervalul în care a scris cartea: 2021-2022. Sunt numai doi ani, poate și mai puțin, pentru un roman de aproape 400 de pagini, paginat cu un corp de literă lizibil, dar așa-zicând „îndesat”: un vast material pe care Gafița l-a organizat epic într-o ficțiune pe cât de amplă, pe atât de bine „procesată”. Un element de surpriză, probabil, pentru cei care acum îl citesc pentru prima oară pe acest romancier este contrastul aparent între câte are de spus, literar vorbind, autorul — și cât de minuțios, meticulos își construiește el proza romanescă. Fără a fi un calofil mai atent la stilul în sine decât la substanța prozei, Gafița se diferențiază și de romancierii care umplu hectare de pagini, „dintr-o suflare”, bizuindu-se apoi pe lectori, redactori și corectori că vor face îndreptările cuvenite. Autorul cărții de față are neîndoielnic suflul romancierilor noștri de tip balzacian, dar și grija față de propriul text a celor pentru care fiecare pagină (nu numai ansamblul) contează.

Chiar construcția romanului este riguros operată, trei capitole „permutând” aceiași termeni pronominali (noi, ei), pentru ca al patrulea și ultimul să se focalizeze pe un eu manifestat anterior ca personaj-narator. Schimbările de perspectivă și simetriile arată un autor versat, capabil să mențină interesul cititorilor ore, dacă nu zile întregi, prin multiplicarea de perspectivă, alternarea punctului de observație, focalizare pe un personaj ori, dimpotrivă, lărgire a cadrului pentru a se vedea tabloul, în fine, prin caracterizarea epico-dramatică a tuturor personajelor din roman (și sunt destul de multe). Toți eroii sunt „lăsați” să vorbească, să argumenteze, să se manifeste verbal într-un anumit fel, care devine caracterizant. Dincolo de portretizări și de explicațiile din off ale naratorului purtând numele neobișnuit Tiberiu Covârșoni, personajele feminine ori masculine participă la un turnir sui generis al exprimării verbale ori scripturale, contribuind cu un fel de entuziasm inconștient la propria lor reliefare.

Autorul este un prozator cu urechea fină și face cu vădită plăcere loc în roman tuturor acestor episoade și scene dialogate, schimburi de epistole și răvașe diplomatice, avertismente, reclamații, turnătorii în toată regula, mesaje pe toate canalele de comunicare posibile (nu lipsesc nici cele de pe WhatsApp), și care sunt toate la locul lor în roman, la modul cel mai realist, de vreme ce domnul Covârșoni e ambasadorul României în Oropingo din nordul Americii de Sud, iar comunicarea cu colegii și superiorii de acasă trebuie menținută. Dar, atras de acest „turnir” al auto-exprimării și implicit al auto-caracterizării, romancierul plusează mereu, înmulțind pe cât posibil scenele dialogate și lărgind cercul celor care participă la ele. Cu excepția lui Covârșoni, care mai și ascultă, personajele vorbesc întruna, iar când totuși nu vorbesc, scriu, cu vivacitatea celor caragialiene, puse de Mircea Iorgulescu sub o sintagmă definitorie: „marea trăncăneală”. Liderul autoritar-dictatorial din Oropingo ține discursuri și dă interviuri pe bandă rulantă, fie că e la putere, fie că e în exil, diplomații străini din Oropingo, colegii lui Covârșoni, fac și ei ședințe și își dau cuvântul unul altuia, iar reprezentanții României, atât cei aflați în București, cât și cei aflați la post, se contrazic unul pe altul, față către față, la telefon sau în scris, se reclamă reciproc, se „pârăsc” la centrala din capitala României ș.a.m.d. Grotescul unor situații din roman (la Ambasada României din Oropingo ajung să fie… doi ambasadori, indimenticabilii Anișoara Drăghicescu și Begoniu Ciocâlteu, care își fac coexistența un iad balcanic) îi convine autorului, pe dimensiunea satirică a prozei sale. Între Diplomația așa cum și-o reprezintă cititorul neprevenit și „diplomația” colorată caragialian a unor personaje de rang înalt care se bălăcăresc continuu, Gafița creează o falie pe care o speculează bine epic și dramatic. Intrăm într-un fel de culise ale vieții diplomatice, pe ușa din dos, de unde vedem și auzim totul, cu sprijinul naratorului Covârșoni care nu se lasă covârșit de valurile de vorbe și cuvinte ce se întretaie. Ca un arhivar care cu asta se ocupă, Ambasadorul României la Oropingo, înainte de a fi aruncat de evenimente în miezul întâmplărilor, ordonează și sistematizează locvacitatea și grafomania epistolară a unor personaje, Begoniu excelând în stilul epistolar (trimite la București lungi epistole acuzatoare la adresa Anișoarei Drăghicescu), iar Estalin Palomino Paz, președintele cu patru spre cinci mandate din Oropingo, în retorica politică populistă.

La lansarea cărții de la Biblioteca Centrală Universitară, autorul declara public că inclusiv alegerea numelor personajelor datorează ceva important lecțiilor de onomastică ținute de Caragiale; și că are un caiet plin cu nume expresive. Chiar dacă magistrul folosește numele insolite în cheia absurdului și a vidului de sens, iar discipolul, în cea a grotescului glisând spre distopic, filiația este evidentă. Un înalt funcționar de la Externele românești se numește Remus Neicof, o colegă din Minister a lui Covârșoni, mereu asediată de probleme personale, poartă numele Aurora Bastoreală, alții defilează cu nume ca Mugureluș-Petrică Zvânteș, Petronel Părelnicu, Ștefan Văcaru-Păsat… Efectul de contrast este de asemenea garantat. Între morga unui înalt funcționar care-și terorizează subalternii și numele pe care și-l afișează cu mândrie prost plasată, comicul de situație și de tipologie se infiltrează în mod natural. O lungă scenă de judecare a lui Covârșoni de către superiorii și colegii de la București, amintindu-mi de judecarea la fel de grotescă a lui Oppenheimer în filmul lui Nolan într-o săliță modestă, pendulează între gravitatea morală a situației și ridicolul numelor personajelor care înfăptuiesc actul de „justiție”. Suntem, odată cu eroul-narator, proiectați într-un coșmar diurn: cei care fac din alb negru și din negru alb sunt niște „demoni meschini” cu o putere invers proporțională față de numele lor ce par benign-ridicole. Dacă nu ar fi perfect pregătit să se apere, eroul romanului de față, spre deosebire de Oppenheimer, ar capota ușor în fața acestor necruțători Părelnicu și Zvânteș.

În roman apar și personaje istorice, cu nume reale, de la Ceaușescu și Clinton la Geoană, Assange, Greta Thunberg ori… Messi și Ronaldo, invocați obsesiv de către dictatorul din Oropingo pentru a justifica un al cincilea mandat personal (argumentația lui Estalin fiind aceea că un mare jucător politic precum el nu trebuie schimbat în timpul jocului, cum nici Messi și Ronaldo nu sunt, pe terenul de fotbal). Autorul schițează astfel un contur istoric-realist al romanului său satiric, grotesc și distopic, inventând o țară latino-americană și punând-o în titlu, dar folosind la invenția ei materia unei realități recognoscibile de către oricine. Balansul între această realitate istorică familiară nouă și ficțiunea distopică alunecând atât de ușor în rama tabloului bine cunoscut este absolut remarcabil. Cu artă, Gafița reușește să păstreze de la debutul romanului și până la final tensiunea între planul (ori registrul) dramatic și cel comic, distopic și realist, ficțional și non-ficțional, benign și malign.

Diplomat în Oropingo se citește nu numai cu delectare estetică, ci și cu întreaga atenție la detalii cu care se vede că a fost scris.

_______

Gabriel Gafița, Diplomat în Oropingo, Editura Junimea, Iași, 2023, 390 p.