Despre biserici, case și străzi (II)

Treptat, în Paraclis 1980, centrul de greutate al prozei se deplasează către ceea ce am numit „al doilea roman”, cu acțiunea desfășurată și ramificată la aproape 20 de ani de la Revoluție. Desigur, nici în acest roman al Puterii nu lipsesc referințele ori raportările la „Epoca de Aur” a lui Nicolae Ceaușescu și la sistematizarea prin care biserici, case, străzi, cartiere întregi au fost sacrificate. Avatarurile bisericuței din fața Ministerului (tot cu majusculă simbolică) se asociază în mod logic cu vechile suferințe ale edificiilor de cult din București, chiar dacă timpurile sunt altele. Inginerul Iordan va fi „reactivat” ca personaj central, printr-o aceeași coerență logic-narativă: salvatorul din anii ‘80 al bisericilor condamnate la „sistematizare” se implică din nou, cu toată energia lui de pensionar, în salvarea bisericuței care ar trebui, chipurile, să dispară pentru a se crea spațiu pentru un Seif de Siguranță al Ministerului. Pe această linie de cauzalitate epică, trecutul anilor ‘80, ceaușiști, și prezentul fixat la două decenii de la Revoluție, când România e membră NATO și UE, sunt legate cu fire propriu-zise istorice și ele comunică nu numaidecât fiindcă personajele sunt aceleași (singurul care are un rol important în ambele narațiuni este inginerul Iordan), ci pentru că problema – drama – sacrificării unor vechi lăcașuri de cult pentru ambiția cuiva anume este în fond aceeași.

Dacă, în „primul roman”, ambiția dementă de megaloman purta numele Ceaușescu (Nicolae și Elena), în al doilea, este timpul pentru un alt personaj să iasă „la rampa” unui rol totodată central și negativ. Un alt merit al cărții lui Flaviu George Predescu este acela că autorul a intuit potențialul romanesc al unui asemenea personaj, la fel de bine conturat ficțional ca Diplomatul, însă într-o partitură a machiavelismului. Pe când Diplomatul (Ministrul care l-a făcut pe tânărul Paul George Ionescu consilierul său) este un om al binelui, în tot ceea ce încearcă să facă, Arvinte C. Emanoil, Secretarul de Stat, e dimpotrivă un Iago al timpurilor noi, un ins obsedat de putere și control absolut, manipulator fără scrupule, cu o tenacitate rară în a-și urmări agenda proprie. Romanul timpurilor noi își va păstra aici coordonatele de proză realistă, ceea ce e în avantajul verosimilității ficționale, fiindcă registrul realist poate include elemente distopice, dar reciproca nu este valabilă, destule distopii părând artificiale, „construite” intelectual, neverosimile. Autorul stăruie asupra lui Arvinte și bine face, urmărindu-l nu numai de aproape și în mod direct, prin descriere și portretizare, ci și de la o distanță, a relatării de fapte, fiindcă acest Iago lucrează foarte bine prin interpuși. Ca și în cazul Diplomatului, omnisciența narativă va fi iarăși modulată fin: tânărul Consilier este ceea ce naratologii numesc un „martor creditabil”, dar numai până la un punct, întrucât el nu știe tot ce face Arvinte, ci poate doar bănui ori descoperi prin investigații detectivistice. Prin urmare, dacă pe un personaj ca Ionescu îl vedem în plină lumină, cu tot ceea ce face, gândește, spune, într-un regim de transparență și omnisciență 100%, Secretarul de Stat apare și acționează în Paraclis 1980 tot ca un personaj-cheie, însă unul învăluit într-un nor de nepătruns.

Iată o diferențiere notabilă a lui Flaviu George Predescu, ca prozator, de mai mulți romancieri autohtoni valoroși care au abordat tematica și problematica Puterii, în proza noastră dinainte de 1990 sau postrevoluționară. La aceștia, fie că personajul central era și naratorul romanului, fie că naratorul își suprapunea descrierea cu perspectiva unui personaj astfel privilegiat, superioritatea acestuia era ea însăși o formă a cunoașterii absolute și deci a Puterii. Paradoxul face ca tocmai în romane consacrate deținerii și exercitării puterii, aceasta să fie cumva împărțită între personajele istorice recognoscibile și personajul-narator-autor care le „deconspira”. Or, în Paraclis 1980, această preeminență a naratorului dispare, spre meritul autorului și al cărții sale, care abordează aceeași tematică, însă cu instrumentele prozei realiste. Între un monolog, „pe stil vechi”, de patruzeci de pagini de roman despre Putere și o suită de scene realiste în care vedem, parcă live, cum un personaj își face jocurile indiferent de cine narează în romanul Puterii, este o diferență considerabilă. Dacă în primul caz romanul poate fi excelent, dar destul de nerealist (rămânând o formă de supremație „pe hârtie” a autorului-narator-personaj), în cazul cărții lui Flaviu George Predescu, romanul este tot unul excelent, însă în regim realist. Personaje precum Arvinte întâlnim nu numai aici, în Paraclis 1980, ci și în realitatea tipologică a lumii sociale și societale, din care un romancier are a-și scoate fișele caracterologice.

Autorul excelează însă și într-un alt plan. E vorba despre observația și analiza raporturilor micro-sociale (investigate cu artă de Virgil Duda și alți romancieri, în proza dinainte de 1990); mai exact, a felului în care, în colectivitatea profesională dintr-un minister sau dintr-o tipografie unde se editează o revistă a ministerului, cu rolurile distribuite, personajele individuale performează în păienjenișul de relații. Când Ministerul nu este unul al Adevărului, ca în distopii, ci unul al Puterii (inclusiv cea de a elimina o bisericuță care-i scăpase și lui Ceaușescu), aceste relații și raporturi între personajele din aceeași colectivitate sunt cu atât mai expuse unei presiuni psihologice și morale și unei tensiuni între caracterul individual și șantajarea ori cointeresarea manipulativă. Cum va reacționa fiecare din Minister la presiunile insuportabile ori propunerile ispititoare ale machiavelicului Secretar de Stat? Romancierul urmărește cu răbdare, pe lângă intriga epică propriu-zisă, felul în care personajele secundare traversează aceste situații și contexte de presiune morală permanentă. Unii ies în întâmpinarea cerințelor lui Arvinte cu entuziasmul parvenirii, alții ezită, dar o fac de frică, alții se bucură de marginalizarea tânărului consilier, pe care îl invidiau pentru poziția înaltă, alții merg la bisericuță și își fac cruce acolo, parcă pe ascuns…

Proza aceasta e un seismograf extrem de fin pentru o realitate umană atât de complexă și nuanțată, pe care Predescu reușește să o contureze nu printr-o succesiune de schițe cu observația deja făcută, dar printr-un fel de frescă a relațiilor inter-umane. Mai toate scenele din Minister, din acel climat de tensiune aproape fizică și palpabilă, arată un romancier capabil să portretizeze nu numai personaje, ci și – un lucru atât de dificil de obținut în proză – relațiile și raporturile schimbătoare dintre ele. Câteva episoade cu Secretarul de Stat sunt memorabile, ca și cele cu Diplomatul, prin arta descriptivă și compozițională a romancierului. Iar atunci când tânărul Consilier, personajul din roman, se dovedește din cauza propriilor limite subiective și obiective incapabil de a înțelege tot ce se întâmplă în jurul lui, autorul crește, așa zicând, nivelul de cunoaștere prin note de subsol la fel de pasionante, în conținutul lor, ca și ceea ce se întâmplă „deasupra”, la suprafața epică a cărții.

Paraclis 1980 este un roman care consacră un prozator.

___________

Flaviu George Predescu, Paraclis 1980, Editura RAO, București, 2022, 320 p.