Despre biserici, case și străzi (I)

După un roman realist și totodată distopic, Softul GE (2016), și unul ce focaliza tragedia de la Colectiv, Perechea dragoste, perechea moarte (2018), Flaviu George Predescu schimbă din nou registrul în Paraclis 1980, o proză la fel de ambițioasă precum precedentele. Ce se observă cu ușurință la acest autor e tocmai „versatilitatea” lui literară, cu o mai puțin obișnuită capacitate de a ieși dintr-o formulă epică și a explora o alta. De obicei romancierii noștri, chiar și cei mai mari, au o continuitate stilistică și tematică apropiată de redundanță, dând impresia că scriu, la nesfârșit, un același Roman. Mai rari sunt cei ce experimentează cu fiecare carte, care se „reinventează”; iar Predescu este unul dintre aceștia. E și motivul pentru care proza de față nu se lasă anticipată, pe parcursul lecturii. Dacă în alte cazuri experiența de lectură a criticului îl face să intuiască finalul romanului și cursul, fie și complicat, de până la el, aici experiența critică nu folosește în sensul unui priviri intuitive asupra întregului epic.

Aceasta și fiindcă în Paraclis 1980 sunt două epoci istorice și, practic, două romane, pe care autorul le întretaie într-o compoziție remarcabilă și le face să se potențeze reciproc. Una este epoca „de aur” a lui Nicolae Ceaușescu, „țărănușul” megaloman cu sistematizările lui din anii ‘80 cărora le-a căzut victimă o bună parte din Bucureștiul vechi. Cealaltă este epoca postrevoluționară, a democrației în care Puterea nu mai este localizabilă și personalizabilă, întruchipată și întrupată de cuplul Ceaușescu, ci discretă și ascunsă, exercitată de către personaje greu de văzut și de surprins. Chiar omnisciența narativă este modulată prin distorsionări subtile: naratorul pare că știe destule, dar nu totul, despre cel numit Diplomatul, un personaj memorabil, poate cel mai pregnant din carte. Complexitatea enigmatică a personalității acestui erou romanesc va fi în acord cu secretele greu de pătruns ale celui de-al doilea roman din Paraclis 1980.

Pentru a intersecta aceste planuri temporale și istoriografice diferite, autorul cu „vână” de romancier procedează nu prin alternare, ci prin coborâre pe scara timpului și opriri în dreptul câte unui an dintre cei ce formează biografia încă-tânărului Paul George Ionescu, un posibil alter-ego al lui Flaviu George Predescu însuși. Temporalitatea romanescă se organizează și începe să „curgă” de la episoadele copilăriei acestuia, în orășelul D., și până la experiențele lui din prezentul bucureștean, metropolitan. Avem aici un Bildungsroman, o proză a formării, dar refăcută nu în mod cursiv, printr-o narațiune „continuată”, ci sincopat, prin flash-uri ce luminează ani diferiți din parcursul biografic. În felul acesta, lectorul trebuie să se adapteze unor planuri și sisteme diferite de referință: mersul înapoi, pe scara timpului, ca și revenirea la actualitate, înseamnă o glisare spre realitatea referențială a momentului respectiv. Aproape fiecare scurt capitol dintre cele 66 ale romanului echivalează astfel cu o reconstituire și o refacere a schiței epice, însă într-un mod romanesc obiectiv, nu subiectiv. Fresca epică rămâne una realistă.

Dacă al doilea roman din Paraclis 1980 este preponderent despre Puterea dintr-un Minister, ambele cu majuscule simbolice, primul e despre biserici, „despre case și străzi”, cu toate transformate în moloz pe șantierul faraonicei Case a Poporului. Construcția acestui edificiu central al „Epocii de Aur” înseamnă condamnarea vechiului cartier Uranus, a stadionului Republicii (fostul ANEF), a nenumărate case vechi și a unor biserici, de secole, care supraviețuiseră și războaielor mondiale. În câteva rânduri se dă această descriere exactă a situației nebunești: ceea ce fac „țărănușii” cu Bucureștiul, în anii ‘80, înseamnă cele mai mari distrugeri ale orașului „pe timp de pace”. Când, în prezentul din Paraclis 1980, în democrație, o bisericuță din fața Ministerului riscă să împărtășească soarta bisericilor distruse de cuplul Ceaușescu, în totalitarism, se „reactivează” ca de la sine un personaj important în romanul prim, inginerul Eusebiu Iordan, acum vârstnic pensionar, cu decenii în urmă un salvator al bisericilor bucureștene prin ingenioasa translare a lor de pe siturile „sistematizate”. Ca și Paul George Ionescu, care împrumută experiențe și note caracteristice de la Flaviu George Predescu, și Eusebiu Iordan are un corespondent în realitatea noastră istorică. Salvarea prin translare a bisericilor din București gata să fie dărâmate pentru dementa „sistematizare” ceaușistă nu e o fantezie ficțională a autorului, ci un fapt istoric. Un asemenea salvator al bisericilor chiar a existat în realitate — și anume lui, inginerului Eugeniu Iordăchescu, îi dedică romancierul cartea de față. (Într-o paranteză, să spun că l-am cunoscut și eu pe acest om, plecat dintre noi în 2019, la o lansare la Muzeul de Istorie. Era de o modestie ieșită din comun, ca și cum nu el ar fi salvat atâtea lăcașuri de cult, ci Altcineva, scris firește tot cu majusculă simbolică. El ar fi fost doar omul prin care Altcineva a făcut minunea salvării bisericilor.)

Ca și în cazul încă-tânărului Ionescu, consilierul Ministrului, pe care îl vedem prin flash-uri la vârsta copilăriei, a pubertății, a adolescenței, coborând pe scara timpului împreună cu Eusebiu Iordan și rămânând pentru suficient timp acolo, adică atunci, ne impregnăm de atmosfera terifiantă a ultimului deceniu ceaușist, cu scene apocaliptice devenite, așa zicând, banalitate cotidiană. Pentru cititorul mai tânăr de azi, care nu a „apucat” epoca dinainte de 1989, primul roman din carte poate părea, cum spuneam, un exercițiu de fantezie literară, o distopie, cum Predescu a mai scris, în care realismul nu joacă vreun rol. Realitatea „Epocii de Aur” a întrecut însă orice distopie epică, absurdul, grotescul, minciuna oficială, propaganda, cultul personalității intrând în chiar viața de zi cu zi a românilor fericiți de „cel mai iubit fiu al poporului” cu ubicuitatea reprezentărilor lui. Autorul are deci și meritul de a reînvia epic acea epocă tristă și grotescă, dar nu prin pamflete de tipul celor făcute de scriitorii noștri imediat după Revoluție, ci prin reprezentarea realistă, obiectivă, multi-dimensională a anilor ‘80. Esența ceaușismului este fixată, în roman, într-un răvaș ascuns de către doi oameni curajoși, inginerul Iordan salvator al bisericilor și un preot Constantin asociat la riscanta acțiune. Iată două fragmente din acest răvaș de atunci, pus de către autor cu italice în romanul lui: „Jertfite pe altarul acestui MARE PLAN au fost și bisericile. Speriați de dărâmarea bisericii Enei, inestimabil monument de arhitectură urbană și ambientală (care a fost în mod nedrept dărâmată, pentru că, deși a rezistat cutremurului de acum 11 ani, a fost lovită intenționat cu brațul macaralei), am procedat la găsirea unei soluții de salvare și camuflare peisagistică urgentă a bisericilor. Astfel, în drumul întocmirii «marelui palat», făcut la o scară batjocoritor de mare pentru restul clădirilor din oraș, au fost și biserici rase de pe fața pământului, dar am reușit, prin creativitatea forțelor inginerești, cu brațe muncitorești și sprijin bisericesc, să salvăm alte douăsprezece.” (pp. 136-137); „Prin demolarea a mii de clădiri, multe în stare bună și cu valoare istorică, Bucureștiul este orașul care a suferit cele mai multe distrugeri pe timp de pace. O bună parte din trecutul său s-a dus pe apa sâmbetei. Urmează noi și noi zile de întuneric și foame, căci luminița salvatoare nu se vede încă. Dumnezeu să lumineze aceste minți încețoșate de ambiții nefirești de mari! Dumnezeu să elibereze și să dea sănătate multîncercatului popor român! Doamne, ajută!” (pp. 137-138).

Răvașul este datat (august 1988) și localizat (București), venind din epoca și spațiul veritabilului martiraj metropolitan, a cărui cronică o face, cu excelenta documentare a autorului și expresivitatea prozei realiste, romanul Paraclis 1980.

____________

Flaviu George Predescu, Paraclis 1980, Editura RAO, București, 2022, 320 p.